Inițiativa legislativă vizând timbrul cultural e genială.
Genialitatea ei se vede mai ales în Art 2. (3) (a): „carte beletristică, în general, dar nu exclusiv opere de proză, poezie, dramaturgie, eseu, critică și istorie literară, publicistică literară și culegeri de texte literare comentate, cu caracter didactic”!
Nu exclusiv astea – ci și ce!? Critica literară intră, dar aia de film nu? Și cum arată o culegere de texte comentate, dar fără caracter didactic?
Art. 2 (4) (a), în schimb, nu se mai încurcă în asemenea precizări subtile și spune scurt: „beletristică”. Cum vorbim despre timbrul cultural, e clar: se bate încă o dată în cuie faptul că știința nu ține de cultură. Nici religia. Ba, dacă luăm în serios definiția din DEX a beletristicii, nici filozofia, memorialistica, volumele de eseuri, cărțile non-fiction – că nu-s „literatură artistică”.
În schimb, grație includerii în actul normativ a spectacolelor de divertisment, un concurs de tip „Miss Piranda” își face intrarea triumfală în cultură!
Altă probă de genialitate: dacă filmul, teatrul, muzica etc. sunt taxate procentual – valorile procentelor fiind extrem de variabile, probabil au rezultat din calcule cu integrale curbilinii – literatura, singură, va beneficia de o taxă invariabilă. Un leu pe carte. O broșură cu de 30 de poezii, preț 5 lei – un leu dijmă; un roman de 600 de pagini, 70 de lei – tot atât.
Ai putea rămâne cu gura căscată constatând că prin timbru cultural se înțelege un obiect FIZIC, din ăla pe care scuipi (mă rog, e și asta o părere…) și-l lipești pe carte sau bilet. Ăia pregătesc zborul spre Marte și noi nu putem face un timbru virtual, precum codul de bare. Ba da, dar biata Imprimerie Națională, ce să mai imprime și ea? Câte un timbruleț pentru toate cărțile, toate biletele de la toate spectacolele și concertele din România, plus toate vânzările din domeniul artelor plastice, plus toate CD-urile și DVD-urile, plus toate autorizațile de construcție!!! Cu delicată discreție, legea spune că băieții care organizează sau produc ceva în domeniul cultural vor fi obligați să-și procure timbrele „contra cost”, fără a preciza care cost. O să aflăm. Documentul spune cât se încasează printr-un timbru, ce valori au amenzile, dar nu și cât va costa colțișorul ăla de hârtie.
Încă o dovadă de genialitate – nu ultima! Același Art. 2 (3) (a) precizează că vorbește despre orice suport, „fizic sau virtual”. Adicătelea, dacă un scriitor își face un blog, un site sau o pagină de Facebook pe care-și toarnă produsele literare, plătește timbru literar. Întrebarea e: unde-l lipește? Pe calculator?
Cât despre creșterea prețurilor la cărți, care și-așa se cumpărau pe rupte, despre reprezentativitatea uniunilor de creatori existente sau despre justețea criteriilor definite la articolul (4) al legii, care nu suflă o vorbă despre dimensiunea unei organizații beneficiare (poate fi formată dintr-un singur creator, titular al propriilor sale drepturi de autor, cu condiția să-și „exprime intenția de a fi beneficiar”!!), astea sunt deja fleacuri.
Căci problemele-cheie sunt altele.
De la bun început, actul normativ spune că timbrul cultural este necesar pentru a susține cultura, pentru că, detaliem noi: (a) merge prost; (b) este extrem de importantă în devenirea și existența unei națiuni.
În situația asta, vă rog să-mi spuneți dacă aceste două criterii nu impun legiferarea de urgență a cel puțin încă două sisteme de suport: timbrul Educației și timbrul Sănătății.
Doi: în sistemul propus, ca și în cel actual, banii ajung – dacă ajung! – în mod nediferențiat și la genii, și la cei complet lipsiți de talent. În loc de uniformizarea asta masivă, de inspirație comunistă, n-ar fi fost mai potrivită o lege, tot de natură fiscală, care să încurajeze performanța culturală?
Cum? Foarte foarte foarte simplu. De pildă, micșorând impozitul pe venit pentru toți membrii echipei unui spectacol de teatru care a trecut de 100 de reprezentații cu casa plină!
Mm?