Timpul inflației se întoarce

De două decenii, cu prea puține benefice excepții, tot amânăm trecerea peste pragul care marchează un nivel optim de bunăstare. Fără ca societatea noastră să înțeleagă, într-un sfârșit, că pentru un astfel de salt e nevoie de mai mulți bani. Iar bani mai mulți nu au cum să vină fără mai multă muncă performantă.
Bunăstarea a fost marele proiect născut în decembrie 1989. Sau marea iluzie. O iluzie strivită sub valurile inflației. După două decenii, e cert că bunăstarea dorită nici nu are cum să vină fără un efort de vitalizare generalizată a economiei.
Dar cine și cum ar putea să forțeze firmele românești, instituțiile românești, gestionarii bugetului să lucreze eficient, să-și reducă substanțial costurile, să-și raționalizeze forța de muncă și să-și ajusteze consumurile, în așa fel încât să dobândim o economie vitală? Acest rol ar putea să revină numai concurenței. La noi, însă, cine cu cine… concurează? Cât despre sfera bugetară, aici chiar că nu există niciun fel de concurență. Și cât timp somnul concurenței va continua să întrețină lenea economiei și lenea bugetului, marele judecător va fi inflația.
Sunt multe voci care spun: crește TVA, e normal să urce prețurile. Chiar e normal? Într-o economie normală, managerii s-ar repezi, în toate firmele, să anunțe măsuri economice menite să determine preluarea fără șocuri, în costuri, a noilor facturi. Ar mobiliza, în acest scop, echipe complexe de cercetare-proiectare, ar alerta departamentele de execuție. Nimeni, de la managerul general până la ultimul muncitor salariat, n-ar avea liniște până când toate influențele scumpirilor s-ar “topi” în costuri. Fără șocuri. La noi, însă, de 20 ani încoace, toți se reped să ne amenințe că vom plăti mai mult, mult mai mult benzina, energia, transporturile, pâinea, laptele, carnea, îmbrăcămintea, automobilele și tot ce cumpărăm. Fără să se întrebe nimeni, cu firească nedumerire, ce fel de specialiști sunt cei care nu știu să facă decât simple adunări, să adauge diferențele în plus la benzină, la electricitate, la multe alte mărfuri și să obțină noi costuri, umflate, care să fie regăsite apoi în prețuri de consum mai mari. Și, în consecință, într-un surplus de inflație. Ce fel de economie avem noi dacă predomină astfel de mentalități?
Știu că acum, în fața deciziei luate în condiții de forță majoră, de creștere la 24 la sută a taxei pe valoarea adăugată, nu mai e posibil ca acest spor de cinci puncte procentuale să fie absorbit în totalitate în costuri ori acoperit din profituri. Și nu mai e posibil fiindcă, timp de două decenii, an de an, am tot împins lucrurile către un astfel de deznodământ. Așa că ne-am trezit, după ce în decembrie 2009 rata inflației coborâse la 0,32 la sută, la jumătate deci față de noiembrie, cu un șoc inflaționist ce a făcut să crească de cinci ori rata inflației în ianuarie 2010. De la 0,32 la 1,68 la sută. Cauza nefiind monetară, ci fiscală: accize mai mari la tutun, alcool și combustibil. Iar acum, după un efort de cinci luni în care rata inflației a coborât substanțial, ajungând la 0,16 la sută în iunie 2010, va urma un nou șoc inflaționist în iulie. Cauza fiind tot fiscală. Iar milioane de oameni necăjiți își fac acum socoteli disperate: cât vor plăti ei pe achizițiile zilnice, pe bunurile de folosință îndelungată și pe întreținerea locuinței.
Din cauza multor proiecte amânate, nu a fost încă asigurată formarea unei mase critice de schimbare, care să favorizeze un raport optim între câștigurile și pierderile din economie. Așa că reformele structurale nu mai pot întârzia. Altfel, economia nu va scăpa de poverile pe care le duce în spate: supracapacități de producție nefolosite sau rău folosite; nenumărate structuri de cost supraîncărcate, fie din cauza consumurilor exagerate, fie reprezentând prețul risipei de resurse, al gestiunilor frauduloase și al incompetenței; scheme de personal supraponderale în sectorul bugetar și în companiile statului, unde – cu puține excepții – nu se vede o prea mare preocupare pentru performanță. Timidele încercări făcute în acest sens au fost socotite medicamente amare. Și au fost vomitate.
Scriam, cândva, că prin 2010-2011, probabil, când vom privi înapoi, spre anii ’90 și chiar spre prima jumătate a deceniului în curs, vom spune: “Atunci, în timpul inflației”. Dar iată că timpul inflației se întoarce și amenință să ne amărască viața.