Au trecut deja sase luni de cand Banca Nationala (BNR) a adoptat efectiv tintirea inflatiei (TI) ca regim de politica monetara. Desi o evaluare comprehensiva a acestui mod de implementare a politicii monetare este prematura – din cauza intarzierilor in procesul de transmitere a politicii monetare in economie ea va putea fi facuta in mod obiectiv numai peste cativa ani -, totusi se pot face cateva observatii legate de modul in care aceasta strategie a fost urmata pana in prezent cu reliefarea unor potentiale probleme viitoare.
TI este prin definitie un regim de politica monetara ce “priveste inainte”. Pentru atingerea tintei de inflatie BNR ar trebui sa isi bazeze schimbarile de politica in functie de proiectiile ratei inflatiei. Acestea depind, evident, de anticiparile inflationiste. Insa BNR poate intampina o problema tehnica operationala in momentul in care propriile anticipari inflationiste difera fata de cele ale pietei. Pe care din ele ar trebui sa le tinteasca, propriile expectatii de inflatie sau ale pietei? Una din conditiile esentiale in implementarea cu succes a regimului de TI este ca diferenta dintre cele doua sa fie cat mai mica cu putinta.
Tocmai aceasta este problema cu care s-a confruntat BNR pana acum – si care e posibil sa persiste si in viitorul apropiat. Deoarece, in dorinta sa de accelerare a procesului dezinflationist, BNR a tintit in mod consistent o tinta de inflatie inferioara celei prognozate de piata. In anul ce a trecut, inflatia actuala a fost mai aproape de valoarea anticipata de piata decat de prognozele initiale ale BNR. Implicatia acestui fapt este ca, in cazul ratarii tintei de inflatie (proprii), BNR poate pierde din capitalul de credibilitate. Or, credibilitatea este o trasatura fundamentala, imperios necesara implementarii cu succes a regimului de TI.
Schimbarea repetata a tintei de inflatie in 2005 poate fi pusa si pe seama problemelor inerente ce pot aparea datorita lipsei de experienta practica la trecerea spre un nou regim de politica monetara. Iar agentii din piata, institutiile financiare, marile corporatii etc. ar putea fi intelegatori fata de aceasta situatie. Exista insa riscul ca aceasta intelegere sa se disipeze daca divergentele dintre anticiparile inflationiste, BNR versus piata, vor continua. In contextul macroeconomic din Romania, tinta de 5% pe 2006 (cu un interval de variatie de +/- 1%), asumata de BNR, pare prea optimista – asta in conditiile in care piata previzioneaza o inflatie ce graviteaza undeva in jur de 7-7,5%.
In tarile cu piete financiare dezvoltate, bancile centrale extrag anticiparile inflationiste ale pietei din dobanzile contractelor forward pe termen mediu. In Romania, absenta unui astfel de mecanism face ca studiile de piata sa fie acelea care pot oferi, in mare masura, aceste indicii. Problema cu aceste studii de piata este insa aceea de selectie a esantionului si de alegere a persoanelor chestionate.
Structura economiei Romaniei si incidenta socurilor, mai ales pe partea ofertei, fac putin probabil ca inflatia pe 2006 sa fie la nivelul prognozat de BNR. De exemplu, unul din potentialii factori inflationisti, si anume castigurile salariale, au acumulat deja presiuni.
In ultimii trei ani cresterea anuala nominala a salariului mediu net in economie a continuat sa ramana la un nivel ridicat in ciuda faptului ca inflatia a urmat o tendinta descrescatoare. Astfel, salariul net real a crescut in medie de la 4,7% in 2002 la 10,1% in 2003, 10,6% in 2004 si 14,7% pe primele 11 luni ale lui 2005. Considerand evolutia cresterii economice din acesti ani, reiese ca aceasta crestere a salariului real trebuie sa fi fost superioara castigului de productivitate al fortei de munca. Ceea ce implicit reflecta acumularea unor potentiale presiuni inflationiste. Iar la acestea se vor putea adauga si presiunile exercitate de costurile surselor primare de energie.
Experienta altor tari confirma faptul ca, odata inflatia ajunsa la o singura cifra, fenomenul de dezinflatie ulterior continua sa fie mai lent. Cauza principala o constituie fenomenul de indexare al salariilor, in particular inertia in re-ajustarea in sens descrescator al anticiparilor inflationiste de catre public.
In Slovenia, de exemplu, inflatia a stat cativa ani in jurul valorii de 7%, in ciuda eforturilor bancii centrale de a o reduce, tocmai datorita fenomenului de indexare a salariilor. In Romania, la fel ca si in majoritatea tarilor europene, indexarea este un fenomen raspandit. Mai mult, studii recente au aratat ca TI genereaza, in fapt, un nivel ridicat de indexare. Ceea ce duce la aparitia unui cerc vicios care ingreuneaza si mai mult sarcina BNR.
Sigur, concentrarea exclusiva de catre o banca centrala asupra tintei de inflatie in detrimentul altor variabile macroeconomice, ca de exemplu, cresterea economica, rata somajului sau bunastarea, ar fi un caz izolat. BNR nu face exceptie din aceasta categorie, iar evolutia ratei de schimb leu – euro pe anul 2005 sugereaza ca BNR a fost interesata mai mult de stabilitatea cursului de schimb decat de tinta de inflatie.
Dincolo de aceasta insa, alegerea unei tinte de inflatie inconsistenta cu anticiparile pietei – cu o marja de eroare semnificativa – poate crea complicatii inutile. Aceasta pentru ca orice calcul de compensare a inflatiei facut de public se va face la rata data de anticiparile acestuia si nu la cea sugerata de BNR.
O solutie practica ar fi revizuirea tintei de inflatie pe 2006 la 6% concomitent cu specificarea unei tinte si pentru 2007, un posibil 5-5,5%. O eventuala evolutie favorabila a inflatiei coroborata cu o comunicare eficace a BNR ar putea astfel reduce din anticipata presiune exercitata de indexarile salariale. Tinand cont si de intervalul de variatie al inflatiei, s-ar face astfel un pas catre convergenta anticiparilor inflationiste intre BNR si piata (public). Fara de care, succesul pe termen mediu si lung al regimului de TI ar putea fi pus la indoiala.
* Laurian Lungu este economist la Cardiff Business School
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.