Hugo Friedrich, în “Structura liricii moderne”, folosește conceptul de “irealitate senzorială”, constatând insuficiența categorială “real”-“ireal”, în legătură cu noua expresivitate (modernă) a transliterării “materialului” realității ce generează imaginație vizuală:
“Grupurile lexicale cu calități senzoriale ce depășesc cu mult acea libertate metaforică fundamentală a limbajului, dintotdeauna accesibilă poeziei, (…) asemenea imagini transformă însuși realul, prin dislocarea limitelor sale formale, prin apropierea forțată a extremelor sale – în necunoscutul excitat și totodată excitant senzorial”, scrie Hugo Friedrich, op. cit, Ed. Univers,1999, p 77)…
Aparența de pastel, chtonian se resemantizează rapid, în contrapunct, cum zice Cassian Maria Spiridon (“cât de simplu poate fi totul/ ca sunetele în contrapunct”, Pastel), și pentru că senzorialitatea imagistică sfidează limitele previzibilului rațional, iar producerea textuală se in-formalizează prin expresii sintetice (prin metafore, rimbaudian, înclinate spre “cruzime”, sinonimă aici conciziei “ne-sentimentale”)…
Poezie fără efuziuni, un monolog sobru, fără patetismele socotite “necesare” ale “tradiției” literare, ton alb, expresionist în… stampe, figurativ, minat, uneori, de “răbufniri” excesive, lucide. Emoție… extatică! Formule concentrate, eliptice, sonore, ca “arme” ale adevăratei poezii, “ne-sentimentale”, în sensul respingerii romantismului facil și al recuperării fanteziei existente în sine, ca matrice textuală: “ne imbrățisăm fără trecut/ o curiozitate ostenită/ inimi îmblânzite sapă prin aerul cald// o călătorie ce ne îmbracă/ în valuri înghețate/ disperarea” (Stânca și val); “trupurile noastre sunt nomade!”; sau, același, contrapunctic, “Loc unde începe lumea”: “străzi întortocheate la umbra Partenonului/ un loc în care începe lumea/ între pietre grele lucrate/ geometric/ sub soarele grec/ în Agora”, și, un “Loc unde se termină lumea/ la Capo da Roca/ unde muntele calcă pe țărmuri/ și peretele înalt/ taie calea Oceanului…”; ” o noapte/ de răsuciri dureroase/ petrecută într-o chilie dominicană/ construită de conchistadori/ cu o cupolă de piatră/ nervuri florale desenate cu dalta/ spații austere/ un voiaj printre străzi trasate geometric/ fixate în piatră/ catedrale iluminate// grădini repetate/ trăsuri/ calești din alte veacuri/ ca ornamente…” Și, superbul vers “aceste flori de liliac sunt ultimele pe care ți le pot dărui în tot acest mileniu”…
Volumul e intitulat “O săgeată îmbrăcată în roșu”*, dar “mobilul” real al acestui racord metaforic-obiectual, culoarea roșie (aparent denotată în titlu), nu semnifică o “corespondență” în maniera cunoscută a simboliștilor, reprezintă o “stare”, un act cu forță de șoc, al limbajului: “prin plasma sângelui/ iubirea/ ca o săgeată îmbrăcată în roșu”.
Cassian Maria Spiridon: cunoscutul poet și eseist, directorul “Convorbirilor Literare”, cu peste 30 de volume de poezie, eseuri și publicistică, prezent în antologii, tradus în franceză, engleză, germană, spaniolă, suedeză, rusă, chineză, finlandeză, polonă, slovacă, maghiară, albaneză, sârbă etc., numeroase premii literare… Talentatul pamfletar al “realismului- socialist”, din “Orizonturi duble”…
“sunt viu,/ mă mir de această stare/ trecătoare/ mă strecor printre pereții zilei/ peste crestele nopții … (Mișcări ale sufletului); “Corbul stă liniștit/ pare fixat prin odgoane subtile/ eu, agitat,/ în mișcare/ printre tarabe și oameni/ împins/ legănat/ tras într-o parte/ în alta/ și el/ învățatul/ asistă/ bine înfipt pe umărul stâng/ nemișcat// el/ care a poposit/ din generație în generație/ pe umărul/ pe mușchiul de deasupra inimii/ încă/ alte generații nenăscute/ stau în așteptare” (Îndrumătorul); “pe cine celebrați astăzi/ cu îndrăzneală/ în fața zeilor cu ochii de cianură…”
P.S. Închid, cu “un rimbaudian” enunțiativ, pentru încercarea mea de argumentație anterioară: “Lupta spirituală e la fel de brutală ca bătălia bărbaților”…
Este o poezie de forță!
*) Cassian Maria Spiridon, “O săgeată îmbrăcată în roșu”, Ed Paralela 45, 2009