Marie-Laure LeBlanc este o fetiță oarbă, care trăiește cu tatăl ei la Paris. Acesta își împarte viața între Muzeul de Istorie Naturală și casă, unde încearcă să o învețe pe Marie-Laure să se descurce în lumea întunecată a umbrelor, construindu-i o machetă din lemn a orașului. Werner Pfennig este un orfan pasionat de tehnică, al cărui vis este să meargă la o academie militară, dar realitatea de care se lovește acolo este departe de ceea ce își imaginase. În cele din urmă, pe fundalul dramatic al celui de-al Doilea Război Mondial, cei doi se vor întâlni.
„Acest roman are intensitatea fizică și emoțională a unei capodopere.” –Library Journal Reviews
Anthony Doerr s-a născut pe 27 octombrie 1973, în Cleveland, Ohio, Statele Unite. A absolvit Bowling Green State University. Este câștigător al Premiului Pulitzer pentru ficțiune și al Carnegie Medal for Excellence în Fiction (2015). A primit, de asemenea, Story Prize, în 2010, pentru volumul de povestiri „Memory Wall”, și Australian International Book Award și a fost finalist la National Book Award în 2014. Romanul „Toată lumina pe care n-o putem vedea” este considerat de critici cel mai ambițios și mai spectaculos roman al său, fiind desemnat bestseller internațional de către New York Times. Printre premiile primite se numără O. Henry Prize (care i-a fost decernat de trei ori), Rome Prize, New York Public Library’s Young Lions Fiction Award și National Magazine Award for fiction.
Ocolul pământului în optzeci de zile
Șaisprezece pași până la cișmea, șaisprezece înapoi. Patruzeci și doi de pași până la scară și îndărăt tot patruzeci și doi. Marie-Laure își desenează hărți în minte, întinde gheme de sfoară imaginare pe sute de metri, apoi se întoarce și le strânge la loc. Botanica miroase a lipici, sugativă și flori presate. Paleontologia miroase a piatră pisată, a oase pisate. Biologia miroase a formol și a fructe învechite. Acolo e plin de borcane grele și reci în care plutesc tot felul de lucruri pe care ea le știe doar din descrieri: colaci palizi de șerpi cu clopoței, labe de gorilă retezate. Entomologia miroase a naftalină și a ulei – un conservant, îi explică doctorul Geffard. Birourile miros a hârtie indigo, a fum de trabuc, a coniac sau a parfum. Sau a toate patru la un loc.
Se ia după cabluri și țevi, după balustrade și frânghii, după garduri vii și trotuare. Sperie lumea. Niciodată nu știe dacă e aprinsă lumina.
Copiii pe care-i întâlnește o asaltează cu întrebări: Doare? Când dormi, închizi ochii? De unde știi cât e ceasul?
Nu doare, explică ea. Și nu e întuneric, oricum nu așa cum și-l închipuie ei. Totul e făcut din rețele, grile și valuri de sunet și textură. Ocolește Sala Mare, navigând printre scândurile scârțâitoare ale podelei. Aude propriile picioare tropăind în sus și-n jos pe scările muzeului, țipătul unui țânc, geamătul unei bunici obosite care se așază pe o bancă.
Culoare – încă un lucru la care oamenii nu se așteaptă. În imaginația ei, în vise, totul e colorat. Clădirile muzeului sunt bej, cafenii, castanii. Oamenii de știință sunt lila, galben-lămâi și maro-roșcățiu. Coardele unui pian lenevesc în difuzorul radioului fără fir din ghereta paznicului, proiectând zone intense de negru și nuanțe complicate de albastru pe coridorul ce duce spre camera cheilor. Clopotele bisericii lunecă pe lângă ferestre în arcuiri de bronz. Albinele sunt argintii. Porumbeii sunt roșcovani, arămii și uneori aurii. Chiparoșii uriași pe lângă care trece cu tatăl ei, în plimbarea lor matinală, sunt niște caleidoscoape sclipitoare, fiecare ac un poligon de lumină.
Nu are amintiri cu mama ei, dar și-o imaginează albă, o strălucire mută. Tatăl ei radiază o mie de culori, opal, roșu căpșună, ruginiu închis, verde crud; un miros de ulei și metal, senzația de cheie potrivită în yală, zornăitul cheilor lui de pe inel în timp ce merge. E verde oliv când vorbește cu un director de secție, o serie de portocaliuri tot mai intense când vorbește cu Mademoiselle Fleury de la sere, roșu viu când încearcă să gătească. Un verde safir strălucitor seara, când se așază la masa de lucru, fredonând în surdină în timp ce lucrează, cu vârful țigării lucind într-un albastru iridescent.
Se rătăcește. Secretare sau botaniști, o dată chiar asistentul directorului, o conduc înapoi în camera cheilor. E curioasă – vrea să știe care e diferența între alge și licheni, între Diplodon charruanus și Diplodon delodontus. Personaje ilustre o iau de cot și o conduc prin grădini sau o ajută să urce scările.
– Am și eu o fată, i se spune. Sau: Am găsit-o la colibri.
– Toutes mes excuses, spune tatăl ei. El își aprinde o țigară. Îi scoate chei peste chei din buzunare. Îi șoptește: Ce mă fac eu cu tine?
Când fata se trezește, în ziua când împlinește nouă ani, găsește două cadouri. Primul e o cutie de lemn care nu pare să aibă nici un sertar. O întoarce pe toate părțile. Are nevoie de un timp ca să-și dea seama că o latură e pe arc. Apasă și cutia se deschide. Înăuntru stă un singur cub de Camembert cremos, pe care îl și hăpăie.
– Prea ușor! spune tatăl ei, râzând.
Al doilea cadou e greu, împachetat în hârtie și sfoară. Înăuntru e o carte uriașă, legată cu șină. În Braille.
– Am înțeles că e pentru băieți. Sau pentru fetițe cu drag de aventură. Îl aude zâmbind.
Ea își trece degetele peste pagina de titlu, în relief. Ocolul. Pământului. În. Optzeci. De. Zile.
– Tată, e prea scumpă.
– Asta e problema mea.
În acea dimineață, Marie-Laure se strecoară sub ghișeul din camera cheilor, se întinde pe burtă și-și așază toate cele zece degete în linie pe o pagină. Franceza pare învechită, punctele sunt imprimate mult mai înghesuit decât e ea obișnuită. Dar după o săptămână, îi vine ușor. Găsește panglica pe care o folosește ca semn de carte, deschide volumul, iar muzeul dispare.
Domnul Fogg cel misterios își trăiește viața ca un ceasornic. Jean Passepartout devine valetul său supus. După două luni, când ajunge la ultimul rând al romanului, dă înapoi la prima pagină și-l ia de la capăt. Noaptea, explorează cu degetele macheta tatălui ei: clopotnița, vitrinele. Își imaginează personajele lui Jules Verne plimbându-se pe străzi, stând de vorbă în magazine. Un brutar înalt de un centimetru și jumătate încarcă și descarcă întruna pâini cât niște boabe din cuptoarele lui. Trei spărgători minusculi urzesc planuri în timp ce trec încet într-o mașină pe lângă bijutier. Mașinuțe huruitoare se îmbulzesc pe rue de Mirbel, cu ștergătoarele lunecând într-o parte și în alta. La o fereastră de la etajul al patrulea de pe rue des Patriarches, o versiune miniaturală a tatălui ei stă la o masă de lucru miniaturală în apartamentul lor miniatural, la fel ca în viața reală, șlefuind o bucată de lemn microscopică. În celălalt colț de cameră e o fată miniaturală, slăbuță, isteață, cu o carte deschisă în poală. În piept îi pulsează ceva imens, ceva plin de dor, ceva neînfricat.
Profesorul
– Trebuie să juri, spune Jutta. Juri? Printre canistre ruginite, camere auto zdrențuite, în mâlul viermănos de pe fundul pârâului, găsise aproape zece metri de sârmă de cupru. Ochii ei sunt tuneluri luminoase.
Werner se uită spre copaci, spre pârâu, apoi iar la sora lui.
– Jur.
Duc amândoi sârma acasă, pe furiș, o petrec prin găuri date în streașină, în fața ferestrei podului. Apoi o leagă la aparatul lor de radio. Aproape imediat, pe o bandă cu unde scurte, aud pe cineva vorbind într-o limbă ciudată, plină de z-uri și de s-uri.
– E rusă?
Werner e de părere că e maghiară.
Jutta e numai ochi în întuneric și căldură.
– Cât de departe e Ungaria?
– La o mie de kilometri?
Ea cască gura.
Se dovedește că voci de pe tot continentul se revarsă peste Zollverein prin nori, prin praful de cărbune, prin acoperiș. Aerul roiește de ele. Jutta întocmește o evidență a gradațiilor pe care Werner le marchează pe bobina de acord, scriind cu grijă numele fiecărui oraș pe care reușesc să-l prindă. Verona 65, Dresda 88, Londra 100. Roma. Paris. Lyon. Noaptea târziu, pe unde scurte – tărâmul hoinarilor și al visătorilor, al nebunilor și al predicatorilor fără noimă.
După rugăciuni și stingere, Jutta se furișează în cămăruța fratelui ei. Nu mai desenează, ci stau lipiți unul de altul, ascultând până la doisprezece, unu, două noaptea. Ascultă buletine de știri englezești din care nu pricep nimic. Ascultă o berlineză perorând despre machiajul potrivit pentru un cocteil.
Într-o noapte, Werner și Jutta prind o transmisie hârșâită, un tânăr vorbind într-o franceză diafană, emfatic, despre lumină.
Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală, spune vocea. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci copii, cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?
Transmisia șuieră și pârâie.
– Ce-i asta? șoptește Jutta.
Werner nu răspunde. Vocea francezului e de catifea. Are un accent foarte diferit de al lui Frau Elena și totuși vorbește atât de înflăcărat, de hipnotic, încât Werner descoperă că înțelege cuvânt cu cuvânt. Francezul vorbește despre iluzii optice, despre electromagnetism. Urmează o pauză și o răbufnire de paraziți, ca atunci când schimbi o placă, după care continuă entuziasmat despre cărbune.
Gândiți-vă la un singur cărbune care arde în soba familiei voastre. Îl vedeți, copii? Acea bucată de cărbune a fost odinioară o plantă verde, o ferigă sau o trestie care a trăit acum un milion sau poate două milioane de ani sau poate acum o sută de milioane de ani. Puteți cuprinde cu mintea o sută de milioane de ani? În fiecare vară, până la sfârșitul vieții acelei plante, frunzele ei s-au străduit să capteze cât mai multă lumină, transformând în interior energia soarelui. În scoarță, crengi, pedunculi. Pentru că, așa cum noi mâncăm mâncare, plantele mănâncă lumină. Dar apoi planta a murit și a căzut, probabil, în apă, unde a putrezit și a devenit turbă, iar turba a stat îngropată ani de-a rândul – eoni față de care o lună, un deceniu, ba chiar și o viață întreagă de om sunt ca o respirație, ca și cum ai pocni din degete. După o vreme, turba s-a uscat și s-a pietrificat, cineva a dezgropat-o, cărbunarul v-a adus-o acasă și poate ați dus-o la sobă chiar voi, iar acea lumină de la soare – veche de o sută de milioane de ani – vă încălzește în seara asta casele…
Timpul curge mai domol. Podul dispare. Jutta dispare. Cine mai vorbise atât de intim exact despre acele lucruri care-l intrigau cel mai mult pe Werner?
Deschideți ochii, încheie bărbatul, și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie, apoi intră un pian cu o melodie stingheră care-i sună lui Werner ca o barcă aurie pe un râu negru, un șir de armonii care transfigurează Zollverein: casele devin ceață, minele sunt astupate, hornurile cad, o mare străveche se revarsă pe străzi, iar aerul e inundat de posibilități.
Marea de Flăcări
Prin muzeul parizian circulă zvonuri, răspândindu-se cu repeziciune, iuți și viu colorate ca niște eșarfe. Muzeul are în plan să expună o anumită piatră prețioasă, un giuvaier mai valoros decât toate exponatele din celelalte colecții.
– Cică piatra ar fi din Japonia, aude Marie-Laure o conversație între doi taxidermiști. Cică e foarte veche și ar fi aparținut unui shogun în secolul al unsprezecelea.
– Eu am auzit că a ieșit din propriul nostru tezaur, răspunde celălalt. Că ar fi fost acolo de la bun început, doar că n-am putut s-o expunem din nu știu ce motiv legal.
Într-o zi, e un bloc de hidroxicarbonat de magneziu rar, a doua zi e un safir stelat care arde mâna care încearcă să-l atingă. Apoi devine diamant, diamant sută la sută. Unii îi spun Piatra Păstorului, alții, Khon-Ma, dar în curând toată lumea îi spune Marea de Flăcări.
Au trecut patru ani, se gândește Marie-Laure.
– E malefică, spune un custode în ghereta paznicului. Cine o poartă cu el va fi lovit de năpastă. Am auzit că toți cei nouă proprietari pe care i-a avut în trecut s-au sinucis.
Altă voce spune:
– Eu am auzit că cine o ține în mână, fără mănuși, moare într-o săptămână.
– Nu, nu, dacă o ții în mână, n-ai cum să mori, dar cei din jurul tău mor în cel mult o lună. Sau poate un an.
– Ia să pun eu mâna pe ea! se aude o a treia voce, râzând.
Inima lui Marie-Laure o ia la goană. La zece ani, pe ecranul negru al imaginației poate proiecta orice: un iaht pe mare, o luptă cu săbiile, un Colosseum clocotind de culoare. Citise Ocolul Pământului în Optzeci de Zile până când literele Braille se tociseră și se zdrențuiseră. Pentru ultima aniversare, taică-său îi cumpărase o carte chiar și mai groasă: Cei trei mușchetari a lui Dumas.
Marie-Laure aude că diamantul e verde pal și de mărimea unui nasture. Apoi aude că ar fi mare cât o cutie de chibrituri. În ziua următoare, e albastru și cât pumnul unui bebeluș. Își imaginează o zeiță mânioasă care pândește pe coridoare, trimițând peste săli blesteme ca niște nori otrăvitori. Taică-său îi spune să-și țină în frâu imaginația. Pietrele sunt doar pietre, ploaia e doar ploaie, iar nenorocirile sunt doar ghinioane. Unele obiecte sunt pur și simplu mai rare decât altele – de unde și încuietorile.
– Dar tati, crezi că e adevărat?
– Diamantul sau blestemul?
– Amândouă. Și, și.
– Sunt doar povești, Marie.
Și totuși, de fiecare dată când ceva nu merge, angajații dau vina în șoaptă pe diamant. Se produce o pană de electricitate de o oră – diamantul e de vină. O țeavă spartă distruge un raft întreg de specimene botanice presate – diamantul e de vină. Când soția directorului alunecă pe gheață în Place des Vosges și-și fracturează încheietura în două locuri, mașinăria de bârfit a muzeului explodează.
Cam pe atunci, tatăl lui Marie-Laure e chemat la etaj, în biroul directorului. Stă acolo două ore. Se mai întâmplase vreodată, din câte ținea ea minte, ca tatăl ei să fie chemat la director pentru o ședință de două ore? Niciodată.
Aproape imediat după asta, tatăl ei începe să lucreze în adâncurile Sălii de Mineralogie. Săptămâni de-a rândul, intră și iese din camera cheilor cu căruțul plin de tot felul de echipamente, muncind cu mult după ora închiderii muzeului, și în fiecare seară se întoarce în camera cheilor mirosind a aliaj pentru lipit și a rumeguș. Când ea se roagă s-o ia cu el, o refuză. Îi spune că ar fi mai bine să rămână în camera cheilor, cu manualele ei în Braille, sau să se ducă sus, în laboratorul moluștelor.
Ea îl cicălește la micul dejun.
– Construiești o vitrină specială pentru diamantul ăla. Un soi de seif transparent.
Taică-său își aprinde o țigară.
– Te rog, Marie, ia-ți cartea. Trebuie să plecăm.
Răspunsurile doctorului Geffard nu sunt cu mult mai breze.
– Laurette, știi cum se formează diamantele – de fapt, toate cristalele? Strat microscopic peste strat microscopic, câteva mii de atomi în fiecare lună, unii peste alții. Mileniu după mileniu. Așa se acumulează și poveștile. Toate pietrele vechi acumulează povești. Poate că pietricica aia care te-a făcut pe tine atât de curioasă a fost martoră la jefuirea Romei de către Alaric. Poate că a sclipit în ochii faraonilor. Poate că niște regine scite au dănțuit toată noaptea, gătite cu ea. Poate că s-au purtat războaie din pricina ei.
– Tati spune că blestemele sunt doar niște povești născocite ca să-i sperie pe hoți. Spune că aici sunt șaizeci și cinci de milioane de specimene și, cu profesorul potrivit, toate pot fi la fel de interesante.
– Totuși, răspunde el, există lucruri care-i sujbugă pe oameni. Cum sunt perlele sau cochiliile sinistrale, cele care se deschid pe stânga. Până și cei mai iluștri oameni de știință sunt tentați din când în când să bage câte ceva în buzunar. Ceva atât de mărunt să fie atât de frumos. Atât de valoros. Trebuie să fii foarte puternic ca să alungi astfel de trăiri.
Se lasă un moment de tăcere.
– Am auzit că diamantul e ca o bucată de lumină de la facerea lumii, spune Marie-Laure. De dinainte de cădere. O bucată de lumină trimisă de Dumnezeu pe pământ.
– Vrei să știi cum arată. De-aia ești așa curioasă.
Ea frământă în palme un murex. Și-l duce la ureche. Zece mii de sertare, zece mii de șoapte în zece mii de cochilii.
– Nu, spune ea. Vreau să cred că tati s-a ținut departe de el.
Fragment din Anthony Doerr, „Toată lumina pe care n-o putem vedea”, în pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”.
Traducere din engleză de Iulia Gorzo