Poate un artist să facă bani, toți banii din România, inarmat doar cu penelul, lupa și tușurile? Dacă ne gândim la Nicolae Săftoiu, răspunsul e, dezolant de simplu in perversitatea lui de șaradă: da. Banca Națională i-a solicitat să deseneze fețele bancnotelor leilor noi, iar maestrul, care nu s-a dat niciodată in lături de la cazne in folosul unor comunități largi (a lucrat, ani la rând, pentru Editura Didactică și Pedagogică, trasând cu penelul sute de ilustrații de manual sau planșe școlare) a imaginat, pe o temă dată, ingrată și lunecoasă precum inseși paralele, filigranurile pe care le știm cu toții, pe care le-am pipăit, la care am aspirat sau de care ne-am despărțit cu tristețe. A stat indelung in groapa cu lei (noi), dar, așa cum e soarta sărmanilor artiști in viață, nu prea mulți s-au lipit de el. Nici atunci, nici mai târziu. Nici acum, când a ales să se exileze din București in solitudinea curată din zona Dragoslavelor și Muscelului dâmbovițean, in simplitatea rurală a Văii Gârței, in atmosfera scutită de ritualurile mondenității și reverențelor de conveniență pe care i le impuneau Capitala și comenzile sociale. După ce a pictat “ochiul dracului”, Nicolae Săftoiu a incercat să vadă ce se ascunde și indărătul pleoapelor sfinților și, de atunci, nu incetează să scoată la iveală peisaje fantaste, alăturări halucinante de portrete umane și animaliere, descripții intotdeauna minuțioase, acute, ale unor lumi nevăzute și, mai ales, nebănuite. Lumi care, in sfârșit, după ani de ședere in obscuritatea incăpătoare a mapei sale, au luat drumul gălăgios al simezelor și s-au deschis intr-un evantai uluitor la Galeria Dialog din str. Chiristigiilor nr. 11-13 (expoziția Nicolae Săftoiu este deschisă pana pe 23 martie). Lucrul care m-a izbit cel mai tare la vernisajul expoziției (unde discursul doamnei Dorana Coșoveanu, elocvent sub latura inciziei psihologice și talentului portretistic, s-a intâlnit fericit cu textele fin analitice ale catalogului de sală, semnate de Florin Ciubotariu, Aurelia Mocanu și Ruxandra Garofeanu) a fost insăși mapa artistului: din invelișul ei sumbru, sever, aruncat parcă la intâmplare pe un soclu fără rost, se iveau desene, alte desene, multe alte desene ce nu-și avuseseră locul pe pereți. Un corn al abundenței de imaginație, al excedentului de har, al limbuției plastice pe care artistul nu l-a plasat acolo demonstrativ, ci pentru că, pur și simplu, era imagoforul său uzual. Basculanta sa magică de imagini, depozitul cotidian portabil din care se pot revarsa nesfârșite cortegii de propuneri vizuale. Un sac fără fund pe care, acum, după ce am văzut ce poate pielea degetelor lui Nicolae Săftoiu, ni l-am dori translat intr-un album. O antologie ca o bornă kilometrică, marcând doar, la cei 75 de ani pe care-i implinește pe 28 martie, o etapă dintr-un drum a cărui lungime va depăși simpla existență pământeană a artistului. Asta pentru că Dom’ Nae nu cunoaște osteneala și nici astâmpărul senectuții și desenează cum alții respiră, acumulând viziuni și tezaurizând vedenii, care cer un răgaz de contemplare nefiresc de lung. Nu e vorba aici doar despre numărul planșelor pe care le desăvârșește artistul, ci și de profunzimea lor miniaturală, in observarea detaliilor căreia, ale profunzimii, te poți literalmente rătăci. Iar revenirea din labirint inseamnă incercări succesive și cere timp. Ca să-și dea seama despre tot ce se-ntâmpla in Lilliput, la nivel de nuanță, lui Gulliver cred că i-ar fi trebuit nu doar un microscop, ci și mai multe vieți.

Există, atunci când vezi lumile desenate ale lui Săftoiu, pericolul să fii prins intr-o amăgitoare capcană. Anume să rămâi la suprafața liniei și să cazi in extaz in fața talentului (spunea Monticelli: “Să faci ceva bine inseamnă talent, să creezi inseamnă geniu”), uitând de faptul că, dincolo de morfologia bestiariilor sale, palpită o sintaxă stranie, o logică a fantasticului la fel de valoroasă, in ordine artistică, precum prețiozitatea de orfevru a desenului pe care el practică imperturbabil.