“Rene Magritte fascineaza fara sa straluceasca, ne instraineaza fara sa schimbe tara, ne rataceste drumurile stand pe loc” afirma Gaetan Picon. Corola de mistere a universului sau ne apare la fel de firesc si de simplu ca atunci cand deschidem fereastra si vedem afara noaptea instelata (nicio adiere insa dinspre legea morala din noi). “Arta picturii, spunea belgianul Magritte – care ar trebui sa se cheme de fapt arta a asemanarii – ne ingaduie sa descriem, prin pictura, o gandire susceptibila de a deveni vizibila. Aceasta gandire presupune exclusiv figurile pe care lumea din jur ni le pune la dispozitie: persoane, perdele, arme, inscriptii, astre etc. Asemanarea reuneste spontan aceste figuri intr-o ordine care evoca direct misterul.”
Pictura lui Magritte, atipica, din multe puncte de vedere, in spatiul suprarealismului anilor 20-30, ne invata, inainte de orice, sa ne indoim ca obiectele pomenite sunt ceea ce sunt. Sau, daca doriti, ne dezvata de numele lor si de felul in care am fost obisnuiti sa le folosim. “Ceci n’est pas une pipe” scrie sub ceva care chiar este (sau seamana) cu o pipa, dupa cum, sub o bucata de branza, sta caligrafiat “Ceci est un morceau de fromage”. Daca in primul caz tulburarea vine dintr-o negare autista, ca un amurg provocat, in cel de-al doilea perplexitatea se naste dintr-un exces de lumina. Ordinea lucrurilor si regulile lumii se schimba descumpanitor, si, cu toate ca lumea (“tara”) a ramas aceeasi in datele ei exterioare, ne trezim (dar ne trezim oare?) lipsiti de certitudini, intr-un univers strain. Despre pictura lui, Andre Breton, spunea, folosind nuantele categoricului: “Demersul lui Magritte, non automatic, pe deplin deliberat, va conferi o noua dimensiune suprarealismului, incepand din anul 1929”.
O imagine simplificata, o ebosa a acestui joc deliberat cu regulile lumii si ratiunii, in care inconstientul nu mai este o oala sub presiune gata sa explodeze, ci o colosala biblioteca de imagini, ne ofera fotografiile artistului prezente in aceasta expozitie care, nu intamplator, a fost constituita sub titlul “Fidelitatea imaginilor” Fidelitatea invocata aici este, pe-o parte, ecoul preocuparii pentru “asemanare” (ressemblance) al lumii de pe hartie cu lumea reala (despre care vorbea apasat insusi artistul) si, pe de alta parte, efectul intentiei de solidaritate subtila intre lumea nascocita si universul familiar. De sub pavaza fidelitatii iese doar sintaxa imaginilor, stranie, provocatoare, insurgenta in raport de asteptarile comune. Cliseele despre care vorbim ii pun in scena, sub bagheta regizorala a pictorului, pe apropiatii sai (multi dintre ei fantasini ai suprarealismului belgian: Paul Nouge, Louis Scutenaire, Marcel Marien), in tablouri fotografice stranii, “pictand” secvente de gen absurd, fantastic sau liric, ale caror efecte de depeizare se nasc fie din incongruenta imaginii cu titlul lucrarii (precum in celebrisima sa suita de axiome picturale “Les Mots et les images), fie din pozitionarea antigravitate/ antigravitatie a personajelor, fie, in sfarsit, din descentrari, din focalizarile pe literatura dindaratul imaginii.
In ultimul numar al revistei La Revolution Surrealiste, tanarul pe atunci Magritte era prezent cu un fotomontaj care ii infatisa pe cativa membri ai grupului suprarealist dormind de-a-npicioarelea si incadrand un text al carui cuvant esential este inlocuit cu o imagine a unei femei goale: “Je ne vois pas (la femme) cachee dans la foret”. Imaginea ar putea fi un logo ideal pentru prezenta expozitie de fotografii si, in acelasi timp, o ilustrare a unei arte poetice: tehnica, fie ea picturala sau fotografica, nu are nevoie de perfectiune sau de abilitati iesite din comun, ea doar trebuie sa slujeasca idei. Cea de temelie fiind aceea ca arta se cuvine sa chestioneze realul si sa critice ordinea existenta a lucrurilor.
*) Rene Magritte et la photographie, La fidelite des images/ Fidelitatea imaginilor