TOP GALERII / Penelopa si cea mai frumoasa minciuna

Un faimos împatimit al crinolinelor si volanaselor facea odata o observatie, care se voia o strasnica punere la punct a opozitiei dintre sexe. Spunea el ca, daca la femei rabdarea este ca o Institutie, la barbati e aidoma Constitutiei. În sensul ca, daca prima e consecventa si invariabila, cealalta e versatila si supusa tot timpul revizuirilor, corectivelor. si dadea exemplul cuplul antic Penelopa-Ulise. Deci, cum ar veni, în timp ce consoarta da dovada de o rabdare statica, institutionalizata, pacienta maestrului razboinic este meandrata ca o amanare nemarturisita. Supusa unei dinamici revizioniste jucause (si, unde mai pui, si epice – asa cum a vazut-o, ce ironie, Homer!). De unde, si cliseul asteptarii ce strabate neschimbat secolele: nevasta care se uita în zare, în timp ce barbatul colinda. De fapt, „Odiseea” nu este altceva decat o suma de variatiuni pe tema jocului, magistral strunit, al tergiversarii. si, pentru ca sa iasa din schematismul ce-l pandea, autorul face din cele doua feluri de rabdare cate o arta. O arta a razboiului cu seductia – la Ulise, si o arta a fandarii prin imagerie – la Penelopa. Mutand centrul de greutate de pe mare pe uscat, cert este ca în adancul fiecarei femei ce asteapta se ascunde o artista a staruintei. A loialitatii.
Lucrarile venerabilei doamne Yvonne Hasan, cu care ne-am întalnit de curand*, functioneaza de mai bine de o jumatate de veac pe paradigma homerica industrioasa. Artist plastic complex (grafica, pictura, colaj, guasa, tapiserie), comentator, teoretician si istoric al artei, eleva a lui M.H. Maxy si Al. Ciucurencu, exeget atat al operei maestrilor sai, dar si al celei a lui Victor Brauner sau a lui Paul Klee, doctor în Filosofie, disciplina Estetica (interesanta aceasta alaturare prin hazard, fiindca, pe langa rigoare, ordine si armonie în opera sa, se poate vorbi în mod sigur si de disciplina estetica!), Yvonne Hasan are legitimitatea de a emite o viziune integratoare asupra artei. Tergiversand în acelasi timp, cu o viclenie de veritabila Penelopa, asezarea temeinica pe vreunul dintre fagasele ei. Derutand si condamnand la esec orice încercare clasificativa din goana.
Studiile despre arta moderna publicate la Editura Meridiane, cursurile aplicate, sustinute timp de mai bine de un sfert de veac la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (între 1956 si 1982), cronicile si exegezele publicate periodic în presa culturala sau acribia sentimentala si devotamentul documentar cu care a îngrijit si editat volumul de memorii ale regretatului sau sot, Petre Solomon („Am sa povestesc candva aceste zile…”, Editura Vinea, 2006) – sunt dovezi ale unei artiste care îsi depaseste statutul cu marinime, lasandu-se sedusa fie de sagacitatea rafinata a observatiei, fie de prevederile contractului sensibil, duios si responsabil pe care l-a semnat (o singura data!) cu destinul.
Lucrarile din recenta expozitie contin guase pe suport de hartie si tapiserii din fasii textile, de cele mai multe ori structurate pe perechi (cate o tema este surprinzator transferata de pe un suport pe celalalt, cu un efect straniu!). Jocul dintre geometrie, cromatism si functia semantica a unei inteligente respectabile dezvaluie o „figura” noua (în sensul durandian!) în comunicarea non-verbala. Una în care semnificatul se desparte precis de semnificant, ba, chiar mai spectaculos, îl absoarbe. Limbajul ei vizual – bazat pe treceri unduioase de la figurativ la non-figurativ, dar cu o morfologie a „peticelor” bine modulata, emanand tensiuni dezambiguizate si, totodata, pe o alegrete versata a culorii si o claritate aproape clasica a conceptelor – este unul universal. Un ipotetic volum intitulat „Cu lucrarile mele, pe cinci continente”, semnat Yvonne Hasan, ar avea un succes formidabil de firesc la toate rasele, toate culorile si toate mintile.
Tapiseriile, ale caror teme si motive se fixeaza, cum spuneam, într-o limpezime aproape clasica (parca ar fi Ion Barbu cu poemele sale din perioada „parnasiana”!) – Poarta, Arcada, Soarele, Sfera, Copacul –, suscita totusi o atractie mai misterioasa pentru ceea ce numim acuitatea modernitatii, decat restul de lucrari. Probabil ca îmbinarea de materiale potenteaza mai puternic expresivitatea, trimitand eruditia plastica înspre taramul epic, „odiseic”, ca sa se mai rasfete putin. „Aripi”, „Evolutia sferei”, „Sperietoarea”, „Soarele negru”, „Poarta aurita” sau „Arcada” sunt eseuri despre descarcarea de semnificatii cu cartea de filosofie în fata. Cand însa în peisaj se insinueaza serpeste semnul antropomorfic si, implicit, epicoidal, chiar si prin falsa elipsa („Mica dansatoare”, „Poarta cu figura”, „Mantaua parasita”, „Sperietoarea”), atunci „madlenele” nu pot fi decorticate decat cu manualul de anecdotica pe genunchi.
O nota aparte merita, în opinia mea, acea formidabila „manta parasita”. Ca o adunatura de piei colorate ale eului ori ca niste masti de care artistul s-a dispensat, în sfarsit. Cati dintre noi avem oare curajul de a ne imagina momentul de sinceritate cu sine însusi, cand ne vom agata în cui (demonstrand ca, în acest fel, am renuntat la ele!) nenumaratele poncife si locuri comune sub care ne-am adapostit atata vreme (aidoma celebrei „mantale a lui Gogol”!) si ne vom declara singuratatea, fie ea cat de riscanta, în creatie?
Fasiile textile pe care le-am vazut alcatuiesc, de fapt, panza unei Penelope si mai tenace. O panza care, tesuta ziua, se încapataneaza sa nu se destrame noaptea.