Muzeul Suțu găzduiește o
retrospectivă de zile mari (insă pentru incă puține zile de-acum
inainte, până pe 31 martie, așa că grăbiți-vă!). Curator, amfitrion
și autor al admirabilului album care insoțește piesele de pe
simeze: Cristian-Robert Velescu. Vedeta spectacolului: Lili
Pancu.
O plasticiană dintr-o stirpe
rară, cu care am avut privilegiul să fim contemporani (1908-2006),
o personalitate cu o longevitate surprinzătoare, atât in ordinea
biologicului cât și a vitalității creatoare. Primul drum la
Academia de Arte Frumoase din București l-a făcut in trăsură, cum
ședea bine unei armonios alcătuite domnișoare din lumea bună, in
1926. Aici i-a avut profesori, intre alții, pe Cecilia
Cuțescu-Storck, Ipolit Strâmbu, Jean Alexandru Steriadi, pe Al.
Tzigara-Samurcaș (la istoria artei) sau pe Francisc Rainer (cursul
de anatomie). Diploma ei de absolvire e semnată, in 1933, de
rectorul Academiei, Camil Ressu. Coborârea in biografie n-ar fi
insă indeajuns de tulburătoare, dacă n-am pomeni, alături de
dascălii artistei, și pe prietenii din aceeași perioadă: Lena
Constante, Nutzi Acontz, Ion Vlasiu, Wanda Sachelarie și, oleacă
mai târziu, Stephan Roll, Margareta Wechsler Dinu, Cocuța Mica
Vernescu, Zoe Ricci… Figuri mitice, printre care se mai strecoară,
semnificativ, cu greutate, umbrele lui Mihail Sebastian, Cicerone
Teodorescu sau Nicolae Argintescu-Amza. Intre 1929, când expune
prima oară la Salonul oficial de desen și gravură și 1993 când,
potrivit lui Cristian Velescu, lucrează la Sinaia, realizând “niște
desene ferme, inchegate, destinate expunerii” se intinde un arc de
mai bine de șaizeci de ani de fericită zăbăvă in fața șevaletului
sau a hârtiei de desen. Antologia plastică de azi, de la Muzeul
Suțu, incearcă, prin câteva zeci de piese, să restituie aerul
acestei neobișnuite aventuri in lumea semnelor grafice, o aventură
care, grație neliniștii scormonitoare a artistei este, dacă doriți,
și un breviar de istoria artei secolului XX. Asta pentru că,
neindoios, compasul stilistic al lui Lili Pancu are o deschidere
copleșitoare, ale cărei sensuri se pot rezuma nu doar prin dorința
de a asimila modele, ci și, mai ales, printr-un proteism funciar,
iluminat de “gaya scienza”. Intre peisajele acuarelate in spiritul
lui Raoul Dufy (sau, ca să evocăm o contemporană a artistei,
Micaela Eleutheriade), nudurile (datând din 1934) cu accente Wiener
Sezession, portretele “pline”, atente la detaliu, de factură Ressu,
naturile moarte palladyene sau excursiile moderniste din
compozițiile mai târzii, se deschid nu doar infinite posibilități,
cât și evantaie intregi de certitudini. Lili Pancu a pictat bine,
seducător, in toate tehnicile și manierele pe care le-a abordat,
subordonându-și viziunile caleidoscopice unui unic și incontestabil
talent.
In albumul-catalog care
acompaniază expoziția există o secțiune de cronici și texte
dedicate artistei. Dintre ele, aș dori să citez câteva. Alăturarea
lor, cum se va putea vedea, ne sechestrează intr-un impas fertil.
In primul rând, George Oprescu: “In abreviațiunile pe care le
intâlnim in desenele sale, partea inteligenței și a voinței mi se
pare disproporționată față de cea a sensibilității. Cu alte vorbe,
aș dori să se simtă mai mult efortul pictorului, dorința de a urma
de aproape un motiv oarecare și mai puțin nevoia de a arăta
virtuozitate și brio”. (1936) In același an, Ionel Jianu spune:
“Dra Lilly Pancu e un talent tânăr, cu o deosebită sensibilitate…”
Peste ani (1943), Ion Frunzetti: “Dincolo de agreabil, prin
inteligența tehnicii, pictura drei Pancu rămâne totuși la categoria
blândă a artei recepționabile sufletește.” Deci suflet,
sensibilitate, sau rațiune, “cap”, tehnică”? Ca intotdeauna când e
vorba despre artiști importanți, categorisirea rămâne doar un
obligatoriu moft didactic. Lili Pancu zboară peste rafturile
bibliotecilor de istoria artei, și se așază, din când in când,
acolo unde este mai multă lumină.
Un zbor de aproape un veac, pe care același Ion Frunzetti il descrie intr-o formulă memorabilă: “Dra Lili Pancu are o grație care-i vine de la materialul intrebuințat și de la aripile ce-i slujesc drept mâini…”