Îmi amintesc de o poveste plină de tâlc a fermecătoarei, stenicei artiste Ligia Macovei, care, în linii mari, spunea următoarele: studentă fiind, a primit ca temă de atelier executarea unei replici libere (mediul, dacă nu mă înșel, era tapiseria) după un tablou de Picasso. Lipsa lâneturilor adecvate cromatic, sau poate dorința de a jongla cu universul maestrului, au făcut-o să ajungă la o concluzie cutremurătoare, care i-a slujit despre crez o viață întreagă: nicio culoare ori nuanță înlocuitoare nu se potrivea în “duplicat”. Toate cădeau, fără drept de apel, din imagine, reclamând revenirea la culoarea originală. Totul era rostuit să rămână așa cum rânduise geniul spaniolului. Poate, de fapt, chiar asta era esența geniului său.
Mi-am amintit de pilda doamnei Macovei, cu asupra de măsură,
văzând, în sala (sălile, de fapt) Brâncuși de la Palatul
Parlamentului, expoziția Annei Ravliuc* (o artistă, bănuim, de
peste Prut, tânără și frumoasă, dacă e să ne luăm după poza din
catalogul expozițional, și deosebit de cochetă căci, nicăieri,
nu-și precizează vârsta, ci doar isprăvile artistice, absolut
copleșitoare ca număr). Sălile uriașe, greu de umplut până și
pentru retrospectiva unui pictor la sfârșit de carieră, sunt
dolodora. Pereții gem de lucrări, fiecare culoar al spațiului pus
la dispoziție e folosit pentru tablouri, tablouașe, schițe.
O ploaie harnică de culori, de fapt o inundație, produce o ciudată
senzație de anxietate. Toate lucrările laolaltă și fiecare în parte
folosește (desigur, e doar o impresie) toate culorile din paletă,
curcubeul e luat și stors de sensurile înlănțuirii sale și apoi
descompus și recompus în simili-curcubee. Amprenta expoziției, dacă
e să-i găsim una, este tocmai aceasta: orice culoare ai înlocui din
năvala impetuoasă a doamnei Ravliuc, rezultatul ar fi la fel de
stimabil precum originalul. Iar originalul e aproape întotdeauna
stimabil, în sensul meseriei: desenele sunt corecte, culorile bine
întinse, tehnicile multiple și cuminte utilizate, temele vor să
rezoneze grav, însă doar ca să flateze cine știe ce gusturi de
achizitori proaspăt îmbogățiți.
Când nu sunt pastișe (vezi foto 1, tabloul intitulat “Troika”, și
foto 2, celebrul “Caii lui Neptun”, al lui Walter Crane –
1845-1915) sau viziuni puternic pitorești, cu hazaice nurlii și
aburi orientali, tablourile sale se împiedică de subiecte “adânci”,
tratate comercial, precum această moarte trăgând lehamisită din
țigară (foto 3). Problema domniei-sale nu e lipsa de talent, ci,
cum se întâmplă uneori, neputința de a-l stăpâni. Industrioasă,
trecând de la un stil la altul (foto 4, 5, 6, 7) și de la o temă la
alta, cu ușurința mecanică pe care plasticienii, îndeobște, o
folosesc spre a-și prepara grundul pentru pânză, Anna Ravliuc își
are publicul ei entuziast. Dacă își va afla și criticii judicioși,
care să-i domolească ardoarea creativă, are toate șansele să intre
pe făgășul artei adevărate.
*) “Shadows of Forgotten Acestors”, expoziție deschisă până pe
31 august 2010