Michel Martin e un cosmopolit, din cate stiu eu, graviteaza intre Hexagon si Albion cu usurinta unui Rimbaud lipsit de greutatea tombala a nevestei sau a amantului si debuteaza in romana… Unde? La Brasov.
Recunosc faptul ca volumul sau de debut mi-a fost oferit de cineva, un Cineva care aflase ca duc lipsa de material pentru Portret. Am cerut informatii, mi-au fost oferite (nu le voi utiliza), mi s-a spus ca Michel Martin vine cu “recomandarile” unui poet pe care-l stimez nespus, asa ca: “…luminile incepeau in directie opusa pe toate semafoarele statea/ scris numele tau de femeie cu pulpele desfacute asteptand coasta/ miturilor/ urcasem pe serpi ca pe o piele de vara calda cu mirosuri de soare/ copt peste plantele alea de cimitir pe care au inviat rocile cavourilor/ si toate secolele dormeau laolalta si dansurile sub luna se petreceau/ la o margine intinsa de oras o singura muzica cea a descalecatilor// vino in ritm de sageata strapungandu-ma/ vino ca o turbare de orologii…”, and so on and so forth, o rabufnire, o cadere de cascada, munti de cuvinte rasturnati in cofrajul fragil al versului, departe totusi de inefabilul alcoolizat al unui Jim Morisson sau de vizionarismul unui Rimbaud (asta ca sa stabilim limitele maleabile ale bovarismului de care sufera acest poet).
Poeme care spun prea mult: nimic invatat din lectia formalistilor rusi, a literaturii ca retea, unde lectorul are rolul de a umple golurile. Aici totul musteste, un preaplin iritant invadeaza ochi, gura, nas, sinestezia se transforma in gretosenie. Ex-centricitatea lui Michel Martin devine, cu fiece vers, insailare, lipsa lui de stabilitate mundana se transmite poemelor in forma unei acaparari lipsite de discernamant a celor mai diferite modele, totul sub imperiul credintei ca “a turna” cuvinte face din tine un mare poet. Si am senzatia ca, citind volumul Ipostaze de bestie, autorul chiar crede ca este un asemenea specimen: “moschee erotica cand m-am despartit de parul tau impletindu-l/ asa mirosea un brat intins curbat spre intestine culpa/ de cum am curs culorile ochiului pe toarta de os/ astazi am avut un barbat prelung o femeie plina cremuindu-si mainile/ timp sa dispar in fata metroului cu venele aliniate/ sa-mi tai din carne sarutul pe care nu ti l-am dat/ aerul te loveste pe vertebre londonez manierat/ eu veneam din pantecul tarfelor sa-ti deschid eva cotului”…
Am cugetat ceva timp pe marginea acestui volum (si cred cu tarie ca am pierdut ore pretioase din viata), incercand sa fixez cu aproximatie locul, momentul, starile care m-au napadit cand am ascultat/citit pentru prima oara aceste versuri: era in liceu, si cu totii scriam la fel – invadam hartia cu toate acele “de nespus care ne compuneau viata”. Este volumul unui adolescent care si l-a sponsorizat.
O solutie, poate, sau autoprivarea de cenzura unei priviri care stie sa citeasca printre randuri (ca sa dau un exemplu ilustru, iata contributia lui Ezra Pound la “The Waste Land”), care sa aiba autoritatea de a taia (se simte nevoia “castrarii” in aceste poeme adolescentine), care sa tempereze si sa conduca spre… Poezie.
Sfidarea universala ar trebui, cred, sa se bazeze si pe techne, oasele trebuie sa razbata de sub stratul de muschi si piele pentru a da senzatia de forta… Or, poemele lui Michel Martin tocmai asta nu fac: ele ascund tot ce e solid sub perne de grasime. Arta nu e vizibila nicaieri – chiar recursul la suprarealism (apanajul multor poeti care nu-si gasesc Calea) devine superfluu – metoda nu este nicaieri. Poezia nu este numai sentiment ori imagine – daca ar fi asa, am fi cu totii poeti.