Tot ce nu ți-am spus/ de Celeste Ng

Lydia este copilul favorit al lui Marilyn și al lui James Lee; o fată care a moștenit ochii albaștri luminoși ai mamei și părul negru întunecat al tatălui. Părinții ei sunt hotărâți ca Lydia să realizeze visurile pe care ei nu au putut să și le împlinească – Marilyn își dorește ca fiica ei să devină medic, mai degrabă decât o gospodină; James vrea ca Lydia să fie populară la școală, o fată cu o viață socială bogată și aflată în centrul tuturor petrecerilor. Dar Lydia este supusă unor mari presiuni, care nu au nimic de-a face cu viața într-un orășel din Ohio, în anii ’70. Tatăl ei este un american născut din prima generație de imigranți chinezi, iar etnia lui, și a ei, îi face să fie remarcați oriunde. Când trupul neînsuflețit al Lydiei este găsit în lacul din localitate, James este consumat de vinovăție și pornește pe un drum nesăbuit care i-ar putea distruge căsnicia. Marilyn, devastată și răzbunătoare, este hotărâtă să facă pe cineva răspunzător, cu orice preț. Fratele mai mare al Lydiei, Nathan, este convins că Jack, băiatul rău din vecini, este implicat într-un fel. Însă cea mai tânără membră a familiei – Hannah – este cea care observă mult mai mult decât poate vedea

oricine și ar putea fi singura care știe ce s-a întâmplat cu adevărat.

„Excelent… un debut desăvârșit… îți sfâșie inima… „Tot ce nu ți-am spus” este un roman antrenant ce aruncă o lumină puternică asupra secretelor care au ținut o familie de americani împreună și care, în cele din urmă, sfârșesc prin a o destrăma.” – Los Angeles Times

„Ng se mișcă cu grație înainte și înapoi în timp, după tragedie și în trecutul îndepărtat, precum și în conștiința fiecărui membru al familiei, creând o serie de mistere și revelații care conduc la întrebarea inițială: ce s-a întâmplat cu Lydia?” – Los Angeles Review of Books

Lydia e moartă. Dar ei încă nu știu asta. Ora șase și jumătate dimineața, 3 mai 1977. Nimeni nu știe nimic altceva decât acest lucru banal: Lydia a întârziat la micul dejun. La fel ca de fiecare dată, lângă bolul cu cereale mama ei a așezat un creion ascuțit și tema la fizică, șase probleme cu mici bife în dreptul lor. În drum spre serviciu, tatăl Lydiei rotește butonul radioului pe frecvența WXKP, Cel Mai Bun Post de Știri din Northwest Ohio, enervat de pârâiturile paraziților. Pe scări, fratele Lydiei cască, încă învăluit într-o urmă de vis. Iar pe scaunul ei din colțul bucătăriei, cu ochii pe jumătate închiși, sora Lydiei se apleacă asupra fulgilor ei de porumb, sorbindu-i unul câte unul și așteptând să coboare Lydia. Ea e cea care remarcă, într-un târziu:

– Lydia e cam înceată azi.

La etaj, Marilyn deschide ușa de la camera fiicei ei și vede patul neatins: colțurile perfecte ale cearșafului încă îndoite sub marginea cuverturii matlasate, perna încă umflată și convexă. Nimic nu pare nelalocul lui. Pantalonii în nuanța muștarului aruncați grămadă pe podea și o singură șosetă în dungi multicolore. Un șir de panglici de la concursurile de știință pe perete, un afiș cu Einstein. Sacul de pânză al Lydiei îngrămădit pe raftul de jos al dulapului. Geanta verzuie de școală rezemată de birou. Flaconul de colonie Baby Soft pe comodă și mirosul dulce, de copil drag plutind încă în aer. Dar Lydia nu e. Marilyn închide ochii. Poate când îi va deschide Lydia va fi acolo, cu pilota trasă până peste cap ca de obicei, doar șuvițe de păr ieșind de dedesubt. O umflătură îmbufnată sub pilotă, pe care, cine știe cum, n-a observat-o înainte. „Eram în baie, mamă. Am coborât să-mi iau niște apă. Am fost aici, în pat, tot timpul.” Dar sigur, când se uită din nou, nimic nu s-a schimbat. Sub perdelele trase, fereastra licăre ca ecranul gol al unui televizor.

Jos, se oprește în pragul bucătăriei, sprijinindu-se cu mâinile de toc, de o parte și de alta a ușii. Tăcerea ei spune totul.

– Mă duc să mă uit afară, rostește ea în cele din urmă. Poate, din cine știe ce motiv…

Rămâne cu privirea ațintită în podea în vreme ce pășește spre ușa din față, de parcă urmele Lydiei ar putea fi imprimate în preșul de pe hol.

Nath spune uitându-se la Hannah:

– Aseară era în camera ei. Am auzit radioul. La unsprezece și jumătate.

Și apoi tace, amintindu-și că nu i-a spus „noapte bună”.

– Poți fi răpită dacă ai șaisprezece ani? întreabă Hannah.

Nath tot împunge cu lingura prin bol. Fulgii de porumb s-au înmuiat și se scufundă în laptele tulbure. Mama lor se întoarce în bucătărie și, pentru o magnifică frântură de clipă, Nath răsuflă ușurat: uite-o pe Lydia, și e bine

mersi. I se întâmplă uneori – chipurile lor seamănă atât de bine, încât o vezi pe una cu coada ochiului și crezi că-i cealaltă: aceeași bărbie ascuțită, aceiași pomeți cu gropița din obrazul stâng, aceeași siluetă cu umerii înguști. Numai culoarea părului e alta – al Lydiei e negru-smoală, în vreme ce al mamei e blond ca mierea. El și Hannah seamănă cu tatăl lor; odată, o femeie s-a oprit lângă ei la băcănie și i-a întrebat: „Chinezi?”, iar când ei au răspuns că da, fără să mai intre în detalii, ea a încuviințat dând din cap cu un aer înțelept. „Știam eu! După ochi.” Și se trăsese de colțul ochilor spre tâmple, cu degetele. Dar sfidând genetica, Lydia are ochii albaștri ai lui Marilyn, iar ei știu că ăsta este încă unul dintre motivele pentru care ea e preferata mamei. Și a tatălui.

Apoi Lydia ridică o mână la frunte și devine iar mama.

– Mașina e încă aici, spune ea.

Nath știuse asta. Lydia nu poate șofa, încă nu și-a luat permisul. Săptămâna trecută îi surprinsese pe toți picând la examenul de conducere, iar tata n-o lăsa nici măcar să se așeze la volan fără permis. Nath amestecă în cereale, care s-au transformat într-un soi de terci pe fundul bolului. Ceasul din hol ticăie, după care bate ora șapte treizeci. Nimeni nu se clintește.

– Azi mai mergem la școală? întreabă Hannah.

Marilyn ezită. Apoi se duce și scoate cheile din geantă cu o eficiență mimată.

– Ați pierdut autobuzul amândoi. Nath, ia mașina mea și las-o pe Hannah la școală în drum. Apoi, după o pauză, adaugă: Nu vă faceți griji! Aflăm noi ce s-a întâmplat.

Dar nu se uită la ei. Și nici ei n-o privesc.

După ce copiii au plecat, mama ia o cană din dulap, străduindu-se să-și împiedice tremurul mâinii. Cu mult timp în urmă, când Lydia era mică, Marilyn o lăsase la un moment dat singură în camera de zi, jucându-se pe un pled, și se

dusese în bucătărie să-și facă o ceașcă de ceai. Pe atunci Lydia avea doar unsprezece luni. Marilyn luase ceainicul de pe foc și, când se întorsese, o văzuse pe Lydia stând în pragul ușii. Tresărise și se sprijinise punând mâna pe arzătorul fierbinte. O pată roșie, spiralată, îi apăruse în palmă și își dusese mâna la gură, privindu-și fetița cu ochii înrourați. Stând în picioare, Lydia avea o vioiciune stranie, de parcă atunci ar fi văzut bucătăria pentru prima dată. Marilyn nu se gândise că îi ratase primii pași sau că fetița ei se făcuse mare. Gândul care-i trecuse prin minte nu fusese „Cum am ratat asta? Ce altceva ai mai ascuns tu de mine?” Nath se ridicase, se împleticise, se împiedicase și schițase primii pași sub privirile ei, însă nu-și amintea s-o fi văzut pe Lydia încercând măcar să stea în

picioare. Și totuși, părea atât de sigură pe tălpile ei goale, degețelele minuscule abia zărindu-se de sub manșeta boțită a pijamalei. Marilyn stătuse deseori cu spatele la ea, deschizând frigiderul sau punând rufele în mașina de spălat; era posibil ca Lydia să fi început să meargă cu săptămâni în urmă, în vreme ce ea amesteca în vreo oală, fără să aibă măcar habar.

O ridicase atunci în brațe și-i mângâiase părul și-i spusese ce isteață e și ce mândru va fi tata când va ajunge acasă. Dar se simțise ca și când ar fi dat peste o ușă încuiată într-o încăpere familiară: deși doar un boț de om, Lydia avea deja

secrete. Marilyn îi dădea să mănânce, îi făcea baie și-i punea pijamaua, dar deja fragmente din viața fetiței îi erau necunoscute. Îi sărutase obrajii și o strânsese la piept, încercând să se încălzească de la trupul ei mic.

Acum Marilyn bea din ceai și își amintește de surprinderea aceea. Numărul de telefon al liceului e prins cu un bold pe panoul din plută de lângă frigider, iar Marilyn ia hârtiuța și formează seria de cifre, răsucindu-și pe deget firul telefonului în timp ce așteaptă să sune.

– Liceul Middlewood, răspunde secretara după al patrulea apel. Dottie sunt.

Și-o amintește pe Dottie: o femeie cu trupul ca o pernă de canapea, care își poartă părul roșcat-pal într-un coc ca un cuib de albine.

– Bună dimineața, începe ea, și glasul i se frânge. Fiica mea este la cursuri în această dimineață?

Dottie scoate un cloncănit politicos de nerăbdare.

– Cu cine vorbesc, vă rog?

Are nevoie de câteva clipe ca să-și amintească propriul nume.

– Marilyn. Marilyn Lee. Fiica mea e Lydia Lee. Clasa a zecea.

– Dați-mi voie să mă uit la orarul ei. Prima oră… Fizica de clasa a unsprezecea?

– Da, așa e. Cu domnul Kelly.

– Trimit pe cineva la clasă ca să verifice.

Se aude un bufnet, când secretara așază receptorul pe birou. Marilyn studiază cana și bălticica pe care a lăsat-o sub ea, pe masă. Cu câțiva ani în urmă, o fetiță intrase de-a bușilea într-un șopron de depozitare și se sufocase. După aceea, departamentul de poliție trimisese către fiecare locuință un fluturaș cu textul: „Dacă v-a dispărut copilul, căutați-l imediat! Verificați în mașina de spălat și în uscătorul de rufe, în portbagajul mașinii, în magaziile de unelte și în orice loc în

care s-ar fi putut ascunde. Chemați fără întârziere poliția dacă nu-l găsiți”.

– Doamnă Lee? spune secretara. Fiica dumneavoastră nu a fost la prima oră. Sunați pentru a-i motiva absența?

Marilyn închide fără să mai răspundă. Pune la loc pe panou hârtiuța cu numărul, iar degetele ei umede întind cerneala, astfel că cifrele par că tremură în vânt sau că sunt acoperite de apă.

Caută în fiecare cameră, deschide fiece dulap. Deschide și ușa garajului gol: nimic, doar o pată de ulei pe beton și mirosul slab de benzină. Nici nu e sigură după ce se uită. Urme de pași acuzatoare? O dâră de firimituri? Când avea ea doisprezece ani, o fată ceva mai mare de la școala ei dispăruse și fusese găsită în cele din urmă moartă. Ginny Barron. Încălțată cu pantofii Oxford la care jinduia și ea cu disperare. Se dusese până la magazin să cumpere țigări pentru tatăl ei și

două zile mai târziu îi găsiseră trupul pe marginea șoselei, la jumătatea drumului spre Charlottesville; era dezbrăcată și fusese sugrumată.

Mintea lui Marilyn începe să se frământe. Vara Fiului lui Sam începuse – deși ziarele foloseau de puțin timp acest nume când se refereau la el; chiar și în Ohio titluri cu litere de-o șchioapă îi anunțau ultimele crime. Peste câteva luni poliția avea să-l prindă pe David Berkowitz, iar țara întreagă urma să-și îndrepte din nou atenția asupra altor subiecte: moartea lui Elvis, noile jocuri video Atari, săritura lui Fonzie peste rechini… În acest moment însă, când newyorkezii

bruneți își cumpără peruci blonde, lumea îi pare lui Marilyn un loc terifiant și incert. Asemenea lucruri nu se întâmplă aici, își spune ea. Nu în Middlewood, pe care ea îl numește oraș, dar care e în realitate un târgușor cu un colegiu și trei

mii de locuitori, de unde un drum de o oră cu mașina nu te duce mai departe de Toledo, în care o seară de sâmbătă în oraș înseamnă doar câteva ore petrecute la patinoarul pentru role, la sala de popice sau la cinematograful în aer liber, și în

care lacul Middlewood, din centru, e de fapt un mic iaz înnobilat. (În această din urmă privință greșește: lacul are trei sute de metri dintr-un mal în celălalt și e adânc.) Și totuși, simte furnicături pe spate, ca o armată de gâze mărșăluindu-i peșira spinării.

În casă, Marilyn trage într-o parte perdeaua de la duș, ale cărei inele scârțâie pe bară, și se uită fix la curbele albe ale căzii. Caută în toate dulăpioarele din bucătărie. Se uită în cămară, în șifonier, în cuptor. Pe urmă deschide frigiderul și îi cercetează conținutul. Măsline. Lapte. Un pui în ambalaj de spumă roz, o salată iceberg, un ciorchine de strugure verde jad. Atinge borcanul rece cu unt de arahide și închide ușa, clătinând din cap. De parcă Lydia ar fi putut fi cumva înăuntru.

Soarele dimineții scaldă casa, păstos ca tarta cu lămâie, iluminând adâncurile bufetelor, dulapurile goale și podelele curate, neacoperite. Marilyn se uită la mâinile ei, goale și ele și aproape strălucind în razele soarelui. Ridică receptorul și formează numărul soțului ei.

Pentru James, aflat la birou, este doar o altă zi de marți, în care își ciocănește ușor dinții cu pixul. Un șir de cuvinte dactilografiate, cu tușul întins, urcă abia sesizabil spre marginea hârtiei: „Serbia a fost una dintre cele mai puternice țări baltice”. Taie „baltice”, scrie „balcanice” și dă pagina. „Arhiducele France Ferdinand a fost asasinat de membrii organizației Mina Neagră.” Franz, corectează el în gând. Și Mâna Neagră. Oare studenții ăștia chiar nu deschid cărțile? Se vede pe sine însuși în fața clasei, cu indicatorul în mână și harta Europei întinsă pe perete, în spatele lui. Este una dintre lecțiile introductive,

„America și războaiele mondiale”; nu se aștepta la cunoștințe aprofundate sau la idei critice – doar la o înțelegere elementară a evenimentelor și la un elev care să știe să scrie corect „Cehoslovacia”.

Închide lucrarea și scrie punctajul pe prima pagină – șaizeci și cinci din o sută – după care îl încercuiește. În fiecare an la apropierea verii, studenții încep să se agite și să freamăte; resentimentele mocnesc și se încing, apoi răbufnesc între

pereții lipsiți de ferestre ai sălii de clasă. Lucrările sunt scrise într-o doară, cu paragrafe lăsate în coadă de pește, uneori întrerupte în mijlocul vreunei fraze, de parcă studenții n-ar mai putea duce până la capăt un gând atât de lung. Oare totul a fost în van? se întreabă el. Toată documentația lui pentru curs, toate acele diapozitive color cu MacArthur și Truman și cu hărțile bătăliei de la Guadalcanal! Nimic altceva decât niște nume care stârnesc chicote, întregul lui curs, doar încă o cerință bifată în drum spre absolvire. La ce altceva s-ar fi putut aștepta într-un loc ca ăsta? Așază lucrarea peste celelalte și pune pixul deasupra. Prin fereastră se vede micul careu acoperit cu iarbă și trei tineri în blugi aruncând discul de la unul la altul.

Când era mai tânăr, asistent la scurt timp după absolvire, James era luat deseori drept student. Dar nu i s-a mai întâmplat de ani buni. Va împlini patruzeci și șase de ani în primăvara viitoare; acum e profesor plin, cu câteva fire argintii în

părul negru. Uneori însă, e confundat cu altceva. Într-o zi, secretara de la biroul rectorului a crezut că e un diplomat japonez în vizită și l-a întrebat cum a fost zborul de la Tokyo. Îi place să vadă surprinderea pe chipurile oamenilor când le

spune că e profesor de istorie americană. „Ei bine, eu sunt american”, explică el când ceilalți fac ochii mari, cu o undă defensivă în glas.

Cineva bate la ușă. E asistenta lui, Louisa, cu un teanc de lucrări.

– Domnule profesor Lee, n-am vrut să vă deranjez, dar ușa era deschisă, spune ea și așază lucrările pe birou, adăugând:

Acestea sunt destul de slabe.

– Da. Și cele de la mine sunt la fel. Speram ca toate notele bune să fie în teancul tău.

Louisa râde. Când a văzut-o prima dată, trimestrul trecut la seminarul din ultimul an, a fost surprins. Văzută din spate, ar fi putut să fie fiica lui: aveau părul aproape la fel, negru și lucios, lung până la omoplați, același mod de a sta, cu coatele strânse lângă corp. Când se întorsese însă, văzuse că fața îi era numai și numai a ei, îngustă comparativ cu cea lată a Lydiei, cu ochii căprui și liniștiți.

„Domnule profesor Lee?” începuse ea, întinzând mâna.

„Eu sunt Louisa Chen.”

Era de optsprezece ani profesor la Middlewood College, își spusese el, și acum apăruse prima lui studentă din Orient. Fără să-și dea seama, zâmbise.

Apoi, o săptămână mai târziu, venise la el în birou.

– Familia dumneavoastră? întrebase ea înclinând fotografia de pe masa lui de lucru, ca s-o vadă mai bine.

Urmase o pauză, în care ea studiase poza. Toată lumea proceda la fel, și de asta ținea el fotografia la vedere. Îi urmărise privirea trecând de la chipul lui fotografiat la cel al soției, apoi la cele ale copiilor și înapoi.

„Oh”, bâiguise ea după o clipă, și era limpede că încerca să-și disimuleze confuzia. „Soția dumneavoastră… nu e chinezoaică?”

Asta spuneau toți. Dar de la ea așteptase altceva.

„Nu”, răspunsese apoi, îndreptând fotografia mai bine spre ea, într-un unghi perfect de patruzeci și cinci de grade cu partea din față a biroului. „Nu e.”

Dar la încheierea primului semestru o rugase să-l ajute la notarea lucrărilor din anii mici. Iar în aprilie îi ceruse să-i fie asistentă pentru cursul de vară.

– Sper ca studenții din vară să fie mai buni, spune Louisa acum. Câțiva au insistat că linia de cale ferată dintre Cape Town și Cairo se află în Europa. Pentru niște studenți de colegiu, au surprinzător de mari probleme cu geografia.

– Ei bine, nu suntem la Harvard, fără îndoială, replică el, după care pune cele două teancuri de lucrări unul peste altul și le nivelează ca pe un pachet de cărți de joc. Uneori mă întreb dacă nu cumva totul e o pierdere de vreme.

Fragment din „Tot ce nu ți-am spus” , de Celeste Ng, în curs de apariție la Edituar Litera.  Traducere de Adriana Bădescu