La douăzeci și cinci de ani de la copleșitorul Totul, care intenționa (și reușea) să fie o cartografiere și o sinteză în spirală a imaginarului personal, Mircea Cărtărescu vine cu auto-replica unui nimic* subțire și tăios ca o lamă de cuțit. Placheta aceasta reunește poeme din perioada 1988-1992, astfel încît prima întrebare pe care și-o pune criticul, parcurgîndu-le, este de ce a așteptat autorul să treacă atîția ani pentru a le publica. Mai ales că, Mircea Cărtărescu fiind un scriitor polivalent, a compune într-un același interval în diferite genuri și registre nu ridica probleme reale de adaptare. Atunci, de unde și de ce decalajul?
Răspunsul se poate da abia după a doua lectură a acestui înșelător nimic, de un fals minimalism învelind o adevărată despărțire de poezie. Prezentîndu-și “graffitiurile” pe coperta a IV-a, și încă scuzîndu-se pentru “deshumare”, “M.C., fost poet” ne întinde o dublă capcană: “Și deodată mi-am dat seama că în graffitiurile astea e mai mult adevăr (chiar dacă mult mai puțină literatură) decît în toată poezia mea anterioară, că de fapt așa am vrut să scriu întotdeauna, că aici mă recunosc, că aici respir, că aici sînt în sfîrșit liber”. Pe de o parte, poemele de față ar avea mai puțină literatură decît cele vechi, vizionar-maximaliste. Mai mult adevăr, însă. Pe de altă parte, deși Cărtărescu a scris consistent în maniera cealaltă, bine cunoscută, într-un grand format poetic, iar aceste texte reprezintă o excepție tîrzie de la regulă, iată că tocmai în ele se recunoaște scriitorul “optzecist”. Așa ceva ar fi vrut să scrie autorul Levantului dintotdeauna: nu Totul (cu majusculă), ci nimic (cu literă mică)…
A lua de bune, sută la sută, mărturiile adesea contradictorii ale creatorilor despre ei înșiși nu e un semn de perspicacitate intelectuală. Aici nu este: totul sau nimic. La Mircea Cărtărescu, Totul și nimic nu se exclud; după cum, în vechile teritorii ale lirismului său de opulență imaginativă, înregistram suficiente pauze de respirație și frecvente tăieturi de montaj ironic, subminînd dintr-odată fantasmaticul. Dar pînă și acest remarcabil artist al simultaneității de coduri simbolice are nevoie de timp pentru ca vîrstele sale distincte, perceptibile, să poată fi explorate și înțelese în termenii lor. Vîrstele poetice, ale creatorului; vîrstele biografice, ale omului cu o anumită amprentă socială; și vîrstele așa zicînd “mixte”, ale subiectului care se citește în evoluția propriului scris și recuperează, din aceasta, configurațiile deosebite ale unor personaje.
S-a vorbit, cu metafore medicale, despre “paranoia” subiectului modern și “schizofrenia” celui postmodern. Să luăm totuși partea plină, artistic, a recipientului: orgoliul exacerbat și pierderea contactului cu realitatea duc, într-o parte, la instalarea, instaurarea și reduplicarea unui unic discurs, vehiculînd și modulînd la nesfîrșit aceeași Temă. Recitiți romanele lui Nicolae Breban. În partea cealaltă, discursul este dimpotrivă spart și pulverizat, identitatea recompunîndu-se din fărîme și fațete, măști și ego-personaje. Ca în acest nimic plin cu de toate al lui Mircea Cărtărescu.
Vectorul lui e într-adevăr despărțirea de poezie, cu mențiunea că sub acest divorț oficializat se află realitatea, vai!, obiectivă a îndepărtării de vîrsta la care poezia însemna totul. Cărtărescu îi atacă unicitatea, apoi centralitatea, ulterior neadevărul, finalmente miza. Către Mihai Viteazul începe cu afirmații (negații) categorice, trece rapid la “dezvrăjirea” stelelor și urmărește îndeaproape fascinația primei tinereți. Tot ceea ce adăuga lumii privirea poetului e acum scos din jocul imaginar și penalizat: “Cartea încă nu mi-a apărut/ prietenii nu mă sună (nici n-au la ce)/ în literatură am fost ceva și acum sînt nimic./ Am privit aseară pe balcon/ stelele. Ce însemnau ele pentru mine odată!/ Acum ce sînt? Punctulețe galbene pe cer.// Tristuț (căci nu mai cred în dragoste, în poezie și în general/ în orice bullshit care m-a fascinat – structura creierului și a lumii/ Dylan Thomas, Arghezi/ Egor și fraza lui Thomas Mann – «totul e să spargi gogoașa, să devii fluture,/ să ieși la larg» -/ dup-aia visele și universuri în universuri/ cosmologie și microfizică și chakras și versuri rimate à la Bolintineanu…/ jurnalul, orgoliul de scriitor – bullshit/ s-a dus epoca aia, adio criză)/ Tristuț, deci, pentru că vremea s-a-nchis/ – e deja 9 septembrie -/ cobor în stradă.”. În Gilda, demistificarea e trasă într-un stil mai plebeu, cu o notă de vulgaritate voită: “am făcut multe imagini la viața mea.// acum le bag în mă-sa de imagini./ trebuia să ajung și aici./ cînd ai spus totul, te apucă un chef dement/ să spui și nimic./ nimic, nul este poemul ăsta”. Poem foarte bun… vine cu violențe de limbaj și un schimb avangardist cu cititorul, peste gardul de beton văruit al “poheziei”: “«montgolfier al disperării» – ce rahat emfatic!/ «tristețea satanică» – imbecil!/ primește acest poem imbecil, cititorule/ atît de des jignit cu poeme bune./ mi-e milă de tine,/ tipesă amatoare de poezie,/ adolescent semipederast./ hai, plimbă-ți dosul prin magazine,/ cară-te la Băneasa,/ lasă dracului cartea asta.”. În fine, Stelili, frumoasili aduce aminte de tînărul Geo Dumitrescu, adaptat însă la epoca nouă și substituit progresiv prin infiltrarea obsesiilor cărtăresciene: “Mai demult iubeam constelațiile,/ azi mi-e perfect perpendicular./ Azi văd scrotul cerului de vară, moale peste Aleea Circului/ azi văd ziua de azi ca o mașină de scris electronică/ tipărindu-ne cu aldine./ azi dragostea e departe./ Stau în camera asta cu fereastra dînd spre blocuri/ și spre muncitoare păroase./ Bat la mașină fără speranța că va ieși ceva, și asta mă și ține în viață:/ speranța mea disperată că s-a sfîrșit totul, totul./ Nu mai vreau să am nici o femeie./ Nu mai vreau să scriu nici o carte./ Azi bat la mașina mea de scris un poem idiot”.
Majoritatea versurilor (intenționat trase în jos și fixate în strictul denotativ) pălesc pe lîngă vechile explozii generatoare de vizionarism poetic. Dar nu e vorba, în cazul de față, atît de o neputință creativă, cît de o epurare în toată regula a poeticității. Și pe tot parcursul cărții. O pagină nu arată mare lucru; dar întregul acestor notații apatice și “autocritice” spune destul de mult – și încă într-un mod explicit mai puțin practicat, pînă în anii ’90, de livrescul și intertextualul Cărtărescu. Dacă nu ținem seama de compartimentările de gen, putem face o legătură cu evoluția stilistică a autorului, după 1989, la paralelele inegale ale prozei înalte și, respectiv, ale prozei plus publicisticii soft. Orbitor păstrează pînă la volumul al treilea onirismul sans rivages și barochismul hiperestetizant din poezia “veche” și din Visul. În schimb, cărțile ușurele, de succes la publicul larg, vor merge pe exact această directețe “fără fasoane” a discursului și pe scuturarea artistului genialoid de însemnele artei sale.
Renunțînd în nimic la filtrarea poetică a lumii și la procesarea formidabilă a cosmosului atotînconjurător, Mircea Cărtărescu (mai bine spus, eul artistic descentrat și “delocalizat”) mai găsește totuși despre ce să vorbească. Se scrie în mod insistent, după cum am văzut, despre chiar această renunțare. În alte poeme, “M.C., fost poet” coboară “în stradă”, dar într-una vidată de literatură, eliberată de imaginile și asociațiile expresive. Întrucît realismul obiectivat nu-i iese (sau nu-i intră) autorului atît de dexter în varii limbaje și registre, Cărtărescu revine îndată la acel circuit reflexiv, cu n călătorii autour de ma chambre și extravaganțe interioare. În această buclă, poezia alungată pe ușa principală din nimic se întoarce prin toate ferestrele. În timp ce versurile cu teză își servesc rolul fără complicații artistice (literatura sau viața? viața!), cîteva poeme ori fragmente din ele se ridică sensibil peste medie, amintind de vechiul scriitor. Deloc întîmplător, textul și contextul lor sînt saturate de prezența personajelor din care s-a alcătuit, în timp, Autorul. El este și cel care plîngea pe vremuri “bătînd la mașină poeme” și îi “explodau altădată buzele, obrajii și dinții/ de atîta drog, de atîta halucinație”, dar și cel ce spune cu o bucurie, parcă, a mușchilor și a oaselor: “iată-mă-s: sterp, fericit”. E cel disperînd, agonizînd pe ruinele visului chimeric (“visul vieții mele s-a dus, s-a risipit”), “ars înăuntru de plîns”, dar și cel jubilînd exact din acest motiv, aproape de fiecare dată cînd spune ritos adio crizei și poeziei. E cel care se lamentează sfîșietor pentru că e singur (“înnebunesc de tristețe. nimeni nu este în viața mea”) și nu întrevede vreun sens; dar și cel care mulțumește Divinității pentru singurătatea fericită ce i-a fost dată: “atîta singurătate fericită mi-ai dat, Dumnezeule”; “Da, ce ciudat, Doamne: sînt singur și trăiesc dimineți fericite”.
Aparte de acest caleidoscop de senzații și suită contradictorie de atitudini căutîndu-și, fiecare, mobilul interior, cele mai reușite poeme sînt cele care, în felul lor, merg în contra volumului. Scrisul poetic răstoarnă, în cîteva rînduri, demonstrația autocritică și antiliterară făcută cu insistență retorică de-a lungul cărții. Tonul “sincer” și “direct”, cuvintele spuse “pe șleau” par, ele, șarjate, aranjate într-o dezabuzare puțin prea clamată: “nu mai cred în dragoste, în poezie și în general/ în orice bullshit care m-a fascinat”. În schimb, și dragostea, și poezia, și orice bullshit se mai poate imagina creează momente intense și climate de intimitate captînd iarăși frumusețea poetică, regăsindu-se atît de simplu în ea. Aceste secvențe de fericire mică, în trei, în doi și în unul singur, lîngă flacăra pîlpîitoare a aragazului (sîntem în ultimele ierni ceaușiste), rulează, în Odată aveam viziuni, acum am…, în Iarna, în Cînd ninge, cînd ninge și ninge…, un film aproape feeric. So This Is Xmas va fi însăși celebrarea dragostei nepăsătoare de realitățile sociale și politice, retrasă în cochilia unei fericiri autiste: “Ce ne pasă nouă de dezastru și nebunie?/ Stăm pe turnanta de la burduf, înfofoliți și rîzînd/ avînd în inimi imaginea caldă a dragostei noastre,/ a fetiței noastre,/ a casei noastre pline de cactuși și cărți.// Ce fericiți, ce liberi trăim acolo./ Nu ne pasă de furtuna de-afară,/ nici că istoria șuieră pînă îi crapă obrajii./ Noi n-avem istorie, așa cum doi gemeni în uter/ se privesc în ochi, se-mbrățișează, dar n-au istorie.// (…) Va fi cald de la sobă în casa copilăriei tale,/ vei radia în noua ta rochie, vei pălăvrăgi cu soră-ta o grămadă,/ eu voi juca table cu tata socrul/ și vom bea țuică fiartă, și lumea va fi atît de mică…”. “Fost poet” mare de la debut și om de litere versat, oricît și-ar dori contrariul, Cărtărescu nu se poate abține să facă, la urmă, o tușă simpatic-polemică, à la Fundoianu.
Mircea Cărtărescu, nimic. poeme (1988-1992), Editura Humanitas, București, 2010, 116 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.