Nu-mi pare rău deloc că mă aflu în această țară. Mai am doar câțiva ani și se va termina cu umblatul, mai aristocratic zis, cu turismul. Plouă mărunt de azi dimineață și norii parcă sunt de plumb. Din când în când am senzația că pe niște coridoare se aud telefoane sunând. Geamantanul apărut ieri în stradă, sub geamurile camerei mele e tot acolo. Îl târcolește la răstimpuri o pisică, lăsând impresia că nu ar avea altceva mai bun de făcut. E clar că sezonul turistic și cel de vârf și cel mediu s-au încheiat. Mi-e teamă că i s-a pus capăt și celui de ultim nivel. Ploaia face pavelele într-un anume fel să strălucească. Am citit în ghid că țara, pe lângă mașini, mai are și căruțe. La paragraful acesta scrie clar…”trase de doi cai, de unul singur, nu arareori chiar de un măgar”…Măcar de-ar trece, chiar și pentru un minut un astfel de vehicul…Deocamdată, cad doar frunze din copaci. Și pădurile din jur par neschimbate, iar stâncile din vârf cu atât mai mult. De altfel, și hotelul în care stau e ca o peșteră de mult părăsită. Cum nu sunt controlat de nimeni, luat la întrebări, terorizat de ghizi, chiar că pot să fac ce doresc. Ca pe vremea vacanțelor din copilăria mea atât de îndepărtată. Mă voi servi de ghid pentru a trece în revistă punctele de interes ale stațiunii…La pagina 14 scrie…”Muzeul de artă Stana Izbașa vă așteaptă să-l vizitați. Nu au acces înăuntru bicicletele și animalele de companie”… Deci, la expoziție, pentru început…Cinci încăperi cu un total de patru tablouri. Titluri cam stranii, culori mai degrabă întunecate, compoziții aparent simple, dar cu o semnificativă putere de sugestie. Prima piesă, dacă mă pot exprima astfel, se intitulează “Moartea tratându-și reumatismele la băi”…și înfățișează în fapt o umbră cu contur uman ce, stând pe o bancă, scoate cu una dintre aproximativele mâini ceva dintr-o pungă, posibil o bilă, o monedă, o prăjitură măruntă, vreun fruct de pădure. A doua pânză, plasată în sala înregistrată cu numărul trei, prezintă trei femei, rotunde, de factură flamandă, urmărind, fiecare, ce se petrece în cratița, ce pe o plită, o are în față. Titlul e următorul… “Concurs de preparare a unei cine țărănești”. Ultimele două tablouri, plasate unul lângă altul, în salonul cinci, aduc în fața ochilor un bărbat în picioare, încărcat de decorații, cu titlul “Împărat uitat de istorie” și o femeie cu aspect rural, sub care scrie “Doamnă cu un iepure”, atâta doar că micul animal lipsește din lucrare. Părăsesc acest muzeu ciudat, aș putea spune, unic în felul său și, conform ghidului, ar trebui să iau la cercetat un mic muzeu al aviației deschis în urmă cu douăzeci de ani. Dar pașii mă trag înspre parcul din centru, înspre terasele unde, poate, întâlnesc pe cineva. Chiar nu mi s-a mai întâmplat să fiu singur într-o stațiune. Nu sunt un specimen extrem de comunicativ, dar această stare de lucruri îmi este total neprevăzută. Unde să fie, după cum scrie în ghid, doctorii, contabilii, forțele de muncă populare, actorii mari și mici, profesorii, profesorașii, degustătorii de băuturi, cohortele de aroganți, marii înfumurați, familiile burgheze, soții înșelați, înșelătorii, care, indiferent de anotimp, invadează stațiunea?… Ei, totuși, s-au relaxat pe aici, căci am găsit prin hotele, restaurante, urme de netăgăduit ale unui turism, până nu demult, intens… paturi nefăcute, televizoare mergând, robinete doar parțial închise, supe țărănești, ciorbe de burtă, tocane, tochituri, clătite rămase prin bucătării. Și dacă ești atent pe stradă, pungi cu friși-cocoși, cornete de înghețată, langoși în ulei, metri întregi de pizza și instrumente de cântat pentru cei mulți… taragoți, trompete, saxuri, tobe, țambale. Și încă un amănunt, deloc de neglijat… câinii vagabonzi. Erau de întâlnit aproape peste tot, dar în anumite zone atingeau concentrații numerice alarmante. Cei mai mulți mergeau la pas, neinteresându-i ploaia care le cădea pe spate. Erau însă pe ici, pe colo, și exemplare ce-și mișcau picioarele repede, într-o alergare precipitată. Nu lăsau pe ansamblu senzația de agresivitate, ci mai degrabă de atitudine defensivă, de resemnare, în fața unui destin pe care, firește, nu erau capabili să-l pătrundă. Păreau însă a face parte din ființa intimă a stațiunii, din cele mai calde fibre ale ei. Ghidul cu coperte verzi îmi spune clar… “din moment ce ați depășit chioșcul de răcoritoare, mai aveți până în centru exact un kilometru”…Prăvălioara cu pricina e chiar în stânga mea. Printre pomii uzi pare o vietate ghemuită, sub dureri ascunse, nemărturisite…”Dacă aș cădea aici, pe aceste frunze, printre acești câini fără stăpâni?”…Oricum, îndrăznesc să cred, cineva tot s-ar îngriji să fiu dus acolo unde trebuie… Sunt nevoit, totuși, să recunosc că, până la urmă, mă miră ceva… să nu fie chiar nimeni, nimeni, printre clădirile, pe străzile pe care trec?… Totul, așa cum am mai zis, pare să fi funcționat cu nu chiar atât de mult timp în urmă, dar acum nici țipenie de oameni, aș putea zice, de viață. Mi-am dorit o stațiune mai liniștită, mai fără agitație, asta-i drept, dar un asemenea loc, unde și ziua pare a fi întuneric, e cu siguranță prea mult. Jos, sub mine, la câteva zeci de metri, se scurge un râu izbindu-se de bolovani cu un zgomot aproape dureros. În locurile mai adânci, apa e neagră, ca și pivnițele unui castel. Privind-o cum se duce la vale, în legile ei, parcă ia cu sine și ceva din ființa ta. Chiar și pădurile din dreapta drumului, pe care, dacă începi să le contempli, vezi toamna, ființă lungă și uscată, strecurându-se printre copaci. Din când în când, câte o pasăre îmi atrage atenția. Zborul ei pare mai degrabă un semnal de alarmă decât o tihnită fâlfâire de aripi. Trec pe lângă o pizzerie, ce până nu demult trebuie să fi avut zeci de solicitanți. Curiozitatea și foamea mă împing înăuntru. Interiorul se păstrează încă curat, dar o senzație de moliciune, de fragilitate, atinge de peste tot. Parcă pe undeva, prin apropiere, s-ar fi terminat un război, ar fi apus definitiv o lume. Printre scaune și mese, mici suprafețe de praf ce amintesc prin simpatie de acele încăperi în care lumina e mereu difuză, iar exclamațiile de bucurie lipsesc. Un portret, probabil al patronului… înfățișând un bărbat rubicond, cu siguranță în luptă cu transpirațiile și căldurile verii. Totul e deschis, pot umbla ca un vodă pe unde doresc… Închid și deschid robinete, cercetez în detalii cămări, frigidere, răsfoiesc acte comerciale, aprobări, liste de comenzi, în cele din urmă atacând galantarul… În sectorul prăjituri totul e uscat, lemnos, amandinele, spre exemplu, semănând cu niște bile bune de tras la țintă cu ele. Savarinele au gulere de frișcă, evident întărite, semănând cu zăpada cenușie de la finele iernii. Pizzele, la rândul lor, ar putea fi folosite ca pietre fixatoare de traverse la calea ferată. Miracolul, totuși, apare, căci găsesc în bucătăria, de altfel, pustie, o mulțime de crenvurști plutind în apa fierbinte a unui recipient. Plin de speranță, cu forțe fizice reîmprospătate, plec mai departe spre centru, mai exact spre parcul și terasele de acolo. Pentru prima oară în viață, turist în luna lui noiembrie… Pe unde n-am fost, pe ce plaje, drumuri de munte, nu mi-am plimbat pașii, pe câte terase n-am dansat, cinat, ascultat recitaluri până seara târziu?… Acum totul cade greu, în această umezeală și singurătate. Ghidul spune că în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, și chiar mai puțin, peste tot, indiferent de anotimp, era o agitație viguroasă. Trăsuri se amestecau cu mașini, cupluri de pretutindeni își găseau împliniri în plimbări solitare, dansuri, reverii pe terase, flirturi prin restaurante și cofetării. Plăcerea, mai ales plăcerea, sub toate formele ei, era prezentă aici. Nu-ți puteai imagina o seară fără ca muzica militară, orchestrele de valsuri și tangouri să nu te poarte pe aripile lor. Odată cu venirea toamnei, un covor ruginiu se așternea peste parcuri și păduri. O anumită melancolie, asemeni unei delicate emanații de aburi, se simțea peste tot. Dimineața, rotocoalele de ceață pluteau aproape magic peste râu. Cele mai înalte stânci se învăluiau temporar în somptuoase mantii de nori. Turiștii toamnei erau oarecum diferiți de cei ai lunilor de vară fierbinți. Dacă aceștia din urmă, în bună parte autohtoni, erau mai temperamentali, mai expresivi în gesturi, cu un cuvânt mai zgomotoși, cei ce-și făceau apariția în stațiune odată cu sosirea primelor zile mai reci, erau, în genere, mai înalți ca statură, de proveniențe prioritar străine, mai cu seamă nordice, predispuși la tăcere, chiar la melancolie. Stațiunea, pe ansamblul ei, aducea atunci cu o corabie ce, pe o mare liniștită, naviga prin pânze de ceață. Să nu se creadă însă că vorbim acum de vreun cavou, de o prelungă înșiruire de cimitire sau locuri virane. Cu un orar mai redus, orchestrele cântau pe terase până seara târziu, puteau fi auziți feluriți cântăreți, interpretând piese despre iubiri, bere, whisky, lichioruri, despre prânzurile bune, despre interesul ce-l prezintă pretutindeni societățile selecte. Prin parcuri, înainte de orele amiezei, mici formații simfonice trimiteau în azur, dar de fapt spre urechile unui auditoriu rasat, începutul sau finalul unor piese muzicale devenite celebre. Nu lipseau din conjunctură nici fanfarele militare și civile, printre acestea din urmă distingându-se, prin varietatea repertoriilor, cea a contabililor și învățătorilor, de proveniență din județele cu sensibilități artistice ale țării. Iarna, spunea cu lux de amănunte ghidul, nu mai existau șanse de a întâlni nicio urmă din ceea ce am putea numi turismul și turiștii toamnei. Zăpada acoperea totul, străzi, drumuri mai ample, păduri și senzația unei încremeniri parțiale se impunea. Pe terase erau mese și scaune, acum parcă cu adevărat înghețate, apăreau spectaculoși oameni de zăpadă, cu trăsături caracteristice raselor albă, mongoloidă, negroidă. Să nu se creadă însă că stațiunea ar fi fost pustie… Turiștii, mai puțin dornici de a fi văzuți, își petreceau timpul prin cluburi, biblioteci, săli de fitness, săli de conferințe. Se iveau însă și cazuri când două-trei perechi, expunând la vedere șoșoni, galoși, cizmulițe cu blană, dansau pe terasele înzăpezite pe o muzică ce se scurgea molcom din cutiile unor viori. Uneori soliști răgușiți îi acompaniau. Mai erau apoi și plimbările cu sănii, și ascensiunile scurte pe diverse cărări, bătăile cu bulgări, diurne, nocturne, în care se angajau alături de turiști și funcționarii stațiunii. De Crăciun, apărea ca din pământ, în mijlocul parcului din centru, un pom împodobit sub crengile căruia, pe platouri de zăpadă, erau puse felurite cadouri… torturi din fructe tropicale, mingi, triciclete, umbrele, galoși, cravate, chiar și rochii de mirese… Mergând spre centru, pașii mi-i simt când mai grei, când mai ușori. Mă confrunt și cu un fel de teamă la ideea că nici acolo n-aș putea da peste nimeni. Totuși, când ești singur într-un anume loc, ai marele avantaj de a face exact ce dorești. Vrei să admiri un peisaj, treci la contemplație, dorești să dai cu pietre în gol sau după o țintă, procedezi la executare, găsești cu cale să fredonezi o melodie, străzile, frunzele, copacii, caldarâmul, pădurea sunt gata să te asculte. Nu pot să zic că nu m-aș afla într-o situație stranie. Mi-am dorit să fiu turist de toamnă târzie, de noiembrie, dar parcă e prea multă încremenire, absență în jur. Măcar un alcoolic, mergând în opturi, de și-ar face apariția, sau un biet individ cu care să pot schimba o simplă privire. Partea “istorică” a stațiunii mă ia în primire cu clădirile ei învechite parcă peste noapte. Dincolo de ferestre, te-ai putea gândi nu la mobile, perdele, candelabre, ci la peșteri, păduri, întunecimi. Picăturile de ploaie ce cad peste mine posibil să fie acolo de zece ori mai mari. Pășind, mergând, simt mai peste tot dinții timpului, văd cum se aștern statornic, peste ce-a fost odată viu, plasele amurgurilor. S-au rostogolit, în uitare, în nisip, atâtea și atâtea generații de turiști. Valsuri, tangouri, mângâieri sub copertine de trăsuri, până la cele ce se petrec acum, în contemporaneitatea noastră. Ploaia reuși să transforme prima terasă centrală într-un fel de oglindă. Pavilionul orchestrelor domină totul, ca un atlet înalt și orb. Scările ce duc spre o a doua terasă sunt roase, atinse de iremediabile boli. Și parcurile, unde tot ce a fost plantă tropicală e acum buruiană ce-ți sufocă privirea. Dar sus, pe ultima terasă, spațiul cel mai pustiu, mă așteaptă o surpriză…un bărbat instalat într-un soi de baracă, poate mai mult un fel de chioșc compus din două încăperi, cu un mobilier sumar. Sunt poftit înăuntru, invitat să iau loc pe un scaun la masă. Fără prea multe ezitări, surprinzătorul meu amfitrion începe dialogul…
– Mă numesc Raul, domnul Raul, și sunt custodele stațiunii între lunile noiembrie și februarie. Ați fost unicul vizitator în aceste săptămâni, să știți…
– Poate n-o să mă credeți, dar mi-am dorit mult lucrul acesta… Ce ciudat, ce cântec rar e să fii singur pe străzi, prin hotele, prăvălii… Cu propriile tale fantome după tine… Să te gândești la turiștii care, cu atâtea și atâtea decenii în urmă au pășit pe aici…
– Vă înțeleg, dar aveți acum o mică suferință, o intuiesc…
– Da, aș vrea să am imagini cu toți vilegiaturiștii din vara asta, în urmă cu trei luni. Ce-au făcut, cum s-au distrat, cum arătau!
– E o dorință ușor de îndeplinit, pentru mine chiar o plăcere… și domnul Raul, dintr-un dulăpior scoate un ecran și un aparat de proiecție. În câteva secunde, spectacolul începe… mișcare, zgomot, încrucișări de strigăte, mulțimi, nici nu știi unde, la ce să te mai uiți.
– Și ăsta ce face?… întreb…
– Stați că vi-l măresc… mănâncă un pui, unul întreg…
– Și femeia de alături… un fel de tanc?
– Mănâncă un alt pui… uitați-vă ce priviri fericite are…
– Și aici?
– Vorbim de piața în care se consumă “în direct” lubenițe… se despică, sâmburii pe jos, la urmă zeama se soarbe prelung, sănătos…
– Și cojile?
– Păi se vede… jumătate din ele tot pe jos… pe sol, dacă vreți să mă exprim ca din cărți…
– Domnul meu, dar e adevărat ce văd acum?
– Cum nu se poate mai adevărat… printre turiști, la ceas de amiază, dinspre stânele A spre stânele B trece o turmă de oi… Urmăriți cum se amestecă totul… berbeci, doamne cu “d” mic, dar și cu “D” mare, domni așijderea, câini, polițiști, taximetre, mașini private prinse-n grămadă… și ciobanii cu bunzile lor, majestuoși, seculari…
– Scuzați-mă că vă întreb… am văzut multe pizzerii… Ciobanii intră în ele?
– Cum să nu, ca la ei acasă… uitați, chiar aici, trei exemplare la o pizza și un juice… sunt relaxați, firești, ca și când ar fi făcut asta de zece generații.
– Și turmele?
– Fac ravagii ceva mai la vale… vă ofer imagini.
– Domnule Raul, dar sunteți cu adevărat generos… ce-mi arătați acum?
– O colecție de burți de toate categoriile… de bere, de sarmale, de mici, zacuscă, grătare, tot felul de plăcinte…
– Și aici?…
– Seara, după cină, pe ringul de dans… sar în stomace mititeii, ciorbele țărănești, de văcuță, tocanele, tochiturile…
– Dar să știți că mai toți acești turiști sunt binedispuși…
– Pot să vă spun doar atât, pe fondul ei, nația e veselă și trăiește conform marelui principiu… “Ieri stătea pe prispa căsii / Azi s-a dus în aia măsii”…
– Da, ce să zic, o gândire profundă, constructivă…
– Și aici, ce-mi prezentați?
– Cum în partea veche a stațiunii, lipsită acum de interes, câțiva băieți dislocă statuia lui Hercules, pentru a o valorifica la fier vechi…
– Mă iertați, asistăm, pur și simplu la un atentat mitologic…
– Stați liniștit… și bucurați-vă de tot ce v-am arătat…
– Iar acum… ce văd?
– E cotiga dumneavoastră, ce trasă de un măgar vă va duce la gară, să prindeți Intercity-ul… Vă veți urca imediat în ea și veți spune… “Hai, Miciurin, s-o pornim la drum, căci timpul trece… sau, poate, veți zice… partir, c’est mourir un peu”…
Din volumul în pregătire la Editura Paralela 45