Pe vremuri nu de tot apuse, era un obicei de început de an și anume alcătuirea unor volume omagiale destinate conducătorilor. Invenția era totală, chiar și pentru comuniști. De pildă, nici dracu’ nu știa când se născuseră Gheorghe Gheorghiu-Dej ori Chivu Stoica, sau, mă rog, doar o mână de inițiați, ori niște cumetri de pe la țară. Nu se pomenise, nici măcar atunci când serbam ziua de 23 august ori 7 noiembrie, să se înscrie în calendar aniversările personale.
Nu am idee cum s-a născut paranghelia națională din ianuarie. Cert este că a început cu El, iar apoi, după tatonări perverse dar ferme, s-a strecurat și Ea. Cu o imensă forță de persuasiune, pornind de la rolul femeii în societate și continuând cu titluri mari în ziarul “Scânteia”: “Femeia, jumătatea bărbatului? Nu! Femeia, jumătate din populația țării!”, Elena Ceaușescu a devenit tot mai prezentă în presă, până când s-a dovedit indispensabilă. Dacă la început Omagiile tipărite glorificau numai data nașterii “cârmaciului” – 26 ianuarie, devenită mai importantă decât cea a Unirii Principatelor, de la un timp, au văzut lumina tiparului și cărți dedicate savantei de renume tot mai mondial, cu data de apariție 7 ianuarie. Laboranta necalificată, cu grave deficiențe de dicție și mai ales de gramatică și cu școala primară neterminată, a ajuns academician. E drept, mai erau și alții, Ion Gherorghe Maurer, care nu scrisese un rând sau Alexandru Bârlădeanu, autor al câtorva articole insipide publicate în presă. Dar măcar ei aveau facultatea făcută.
La un început de noiembrie, nimerit cu treburi pe la Casa Scânteii, l-am vizitat, la editura unde lucra, pe un bun prieten de-al meu. S-a scuzat că nu poate sta prea mult de vorbă pentru că trebuie să adune texte pentru Omagiul dedicat Tovarășei. M-am oferit să-l însoțesc. Mi-a mărturisit pe drum că autorii cu oarecare ștaif se sustrag sub diverse pretexte, iar sarcina este din ce în ce mai anevoioasă. Eugen Jebeleanu, care scrisese înainte de război despre tânărul revocluționar Ceaușescu, refuza iritat. Maria Banuș se dădea bolnavă. A. Toma, care sigur nu ar fi refuzat comanda, murise de mult. Dan Deșliu începuse să mârâie.
Așa am ajuns, a doua zi după Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, în pragul ușii lui Mihai Beniuc. În fața apartamentului din cartierul Primăverii tronau găleți cu flori, semn că și la “toboșarul vremurilor noi” mai îngânau colinde arhanghelii. Ne-a deschis ușa o femeie incoloră – servitoare? nevastă? nici astăzi nu știu. În livingul destul de spațios ni s-a făcut frig, deși veneam de afară. La capătul unei scări de lemn a apărut un bătrânel cu o tichie pe cap, șovăitor în mișcări, dar nestrămutat în credință. Dovadă că ne-a asigurat că, deși cu o zi înainte fusese ziua lui, el nu credea în “chestii de astea”. Îmi venea greu să înțeleg în ce nu crede poetul. În faptul că îl cheamă Mihai? Că are prieteni care îl serbează? Sau se teme că am fi niște agenți care l-ar turna la partid ori la securitate că își marchează cumva onomastica?
Mihai Beniuc, odinioară o mare speranță a liricii, devenit repede un versificator de serviciu al noii societăți, a fost ani de-a rândul liderul breslei scriitoricești. Era, în timpul său glorios, omul care tăia și spânzura. Tăia și spânzura atât de tare, încât l-a urmărit până dincolo de mormânt pe Lucian Blaga, asigurându-se că nu îi va face concurență sub nicio formă. A contribuit activ la ștergerea urmelor după asasinarea lui Nicolae Labiș – asta o știu din mărturisirile tardive ale Stelei Covaci.
În clipa aceea vedeam însă o piticanie justificându-se jalnic. (Brusc, mi-am adus aminte despre ce povestea Titus Popovici, că prima dată când a fost îngrozit cu adevărat s-a trezit în față cu o mașină de lux fără șofer în curtea Casei Scriitorilor. Era Beniuc, care își conducea singur mașina și nu se vedea prin parbriz!)
Până să coboare complet treptele, și-a cerut scuze pentru frigul din casă și ne-a privit cu înțeles, cum că toți trei am ști a cui e vina. Gurile rele spuneau pe atunci că Beniuc își făcea foarte des drum pe la Ambasada Sovietică, pentru a le spune tovarășilor în care credea de ce îi e lui frig. Ceea ce nu îl împiedica să compună ode frenetice pentru volumul omagial hărăzit Elenei Ceaușescu.
Vizita noastră nu a durat mai mult de un sfert de oră. De la capătul scării, prietenul meu a primit o foaie de hârtie și am ieșit. Am realizat abia la plecare că gazda noastră nu ne-a invitat o clipă să luăm loc. Am stat în picioare, ca la fisc, ca la poștă, iar la sfârșit am primit recipisa. Abia ajunși acasă, am citit ce compusese maestrul. Erau versuri multe și de bine, cum se zice în popor, dar finalul era glorios. Citez din memorie:
“Ea nu este Elena, ce l-a vrăjit pe anticul Paris,
ci femeia mândră ce calea comunismului a deschis.”
Din păcate (oare păcat să fie?), bunul meu prieten a pierdut fițuica, iar poemul nu avea să vadă lumina tiparului. Până și cei mai obedienți adulatori ai regimului l-au considerat nepotrivit, dacă nu jalnic de-a dreptul. Beniuc avea să se stingă în uitare în vara lui 1988. Iar un an și jumătate mai târziu, străzile Bucureștiului erau înălbite de foile rupte ale zecilor de volume omagiale, aruncate de mulțime din librării.