“Cum a fost posibil?”. Am auzit de curand, la un colocviu de istorie recenta, aceasta intrebare din nou. Pusa cu o falsa naivitate, aproape perversa, intrebarea se confunda in mintea mea cu insusi subiectul ei – adica instaurarea si supravietuirea comunismului in Romania, vreme de jumatate de veac.
Nu vreau sa discut acum conditiile istorice postbelice care explica in sine “posibilitatea”, enuntata precis de Stalin, care spunea ca “puterea sovietelor se va intinde pana acolo unde ajung si armatele noastre”. Dincolo de enuntul stalinist, negat pana acum de unii istorici – si care descrie perfect si succint caracterul de ocupatie pe care l-a avut si la noi regimul comunist, pana aproape de sfarsitul sau -, as vrea sa ma opresc doar asupra falsei dileme de mai sus.
Un raspuns i-a fost dat deja, cred, intr-un eseu din 1985, de catre dizidentul est-german Jens Reich, reputat profesor de bio-matematica. Sa retinem: de catre un om care se plasase din proprie vointa la marginea sistemului in care traia. Reich vorbea cu insistenta de o “pierdere a constientei in umbra STASI”, politia politica din Republica Democrata Germana. Textul sau, intitulat “Siguranta si lasitate: gandacul in sticla de lampa”, pune puterea regimului mai ales in seama controlului exercitat de partid, prin politia politica, asupra mecanismelor fricii, pentru ca “alaturi de frica se strecoara si lasitatea in fata autoritatii, constrangerea de a te purta bine, de a fi pe linie, si totodata se exerseaza acea abila retragere in cochilie: un amestec intre supunere si reflexul de a te preface mort”. Reich observa, pe buna dreptate, ca tendinta de a fi pe placul celor care poruncesc “este mostenirea mea exersata in copilarie”, transformata insa de rigorile statului totalitar in comportament social.
Contrar lui Reich, nu pot sa afirm ca numai copiii sau persoanele mature lipsite de discernamant pot afirma ca nu se tem ori nu s-au temut niciodata. Asa ca mi se pare ca trebuie pus in discutie rezultatul modului in care administrarea fricii da rezultate. Si aici nu mai este vorba de copilarile si de reflexele ei. Cred ca este vorba de ceva mult mai profund, care tine nu atat de modul in care frica este gestionata, cat de lasitatea de a raspunde pentru propriile fapte. Este vorba de vinovatia creata de frica dupa consumarea acesteia, cand e transformata intr-un reflex las. Care a invins inca o data prin astfel de intrebari retorice precum cea pusa la inceputul acestui articol: Cum naiba s-a intamplat? Raspunsul este cumva subanteles: fireste, vina este a rusilor, a imanentului, a vecinului. Poate chiar a lui Dumnezeu, care in acele timpuri si-a intors fata de la noi.
E drept, frica face parte din firea generala a oamenilor. Razboiul, inca nici sfarsit cand isi iteau la marginea Bucurestilor zdranganitul senilelor celebrele tancuri sovietice, ca si cohorta lor de insotitori comunisti incarcati de resentimente, a fost si frica lui Jens Reich, pe care acesta a avut insa curajul sa o descrie perfect. Faptul ca invazia sovietica a venit pe finalul unui razboi in derulare a acutizat-o, astfel incat, pana la transformarea ei in reflex al unui comportament social, nu a mai fost decat un pas. Momentul declansarii fricii ca impuls social a fost acela in care “cuceritorii” comunisti au descoperit, din pacate foarte usor si chiar cu consursul unor lasitati incredibile ale contemporanilor acelui moment, valoarea ei de izvor al neputintei.
“Neputinta in fata raului inarmat este poate cea mai teribila dintre umilintele la care este supus omul”, nota mult mai tarziu Adam Michnik. Noi, romanii, am inghitit si am digerat de mult acea umilinta – motiv pentru care nici macar nu mai cautam sa o descriem istoric. Comunismul nu numai ca a institutionalizat frica, dar a si reusit sa o schimbe rapid intr-o moneda curenta. In lasitate & neputinta. In intrebari retorice si tardive, tradand teama de propriile chipuri si de propria istorie.
De-aia Zorba este cel mai mare tradator al lumii noastre balcanice: cand s-a daramat toata sandramaua pe care o proiectase si in care isi pusese si sufletul bataios, nu s-a intrebat, precum comunistii de ieri, cum a fost posibil, ci doar a constatat: “Ai vazut ce frumos s-a daramat?”.