(acest articol va aparea in editia de maine, 6 martie)
Firma de familie a reprezentat intotdeauna piatra de temelie a economiei italiene. Nume ca Agnelli, Pirelli sau De Benedetti sunt sinonime cu marea traditie industriala a Italiei, in timp ce sute de alte familii mai putin cunoscute controleaza multimea de intreprinderi mici si mijlocii care au contribuit la prosperitatea actuala a tarii. ai totusi, comenteaza The Economist, Italia cunoaste in prezent o mutatie lenta, dar inexorabila, in domeniul culturii de afaceri; o mutatie care poate fi definita prin diminuarea rolului firmelor de familie o data cu dezvoltarea asa-numitei noi economii. Peisajul economic italian este dominat de companiile mici si mijlocii. Potrivit statisticilor oficiale, 70% din salariatii italieni lucreaza in firme care au mai putin de 100 de angajati. In Franta, acest procent nu depaseste 30%, iar in Statele Unite el coboara pana la aproape 20%. Mai mult, peste jumatate din companiile italiene din sectorul industrial au chiar sub 20 de angajati. Majoritatea acestor firme sunt proprietate de familie. Luna aceasta, Italia gazduieste o reuniune a clubului international al celor mai vechi companii de familie, club numit Les Henokiens (dupa numele patriarhului Enoh, care a trait 365 de ani). Organizatia are 26 de companii membre, fiecare dintre acestea avand o vechime de cel putin 200 de ani si fiind in proprietatea sau sub controlul descendentilor fondatorului. Italia are nu mai putin de 10 membri in acest club, ceea ce inseamna mai mult decat oricare alta tara. Printre marii sai reprezentanti se afla nume ca Beretta (cunoscutul fabricant de arme) sau Crespi (unul dintre cei mai importanti producatori mondiali de textile din bumbac). Antreprenorii italieni nu au acceptat decat rareori sa plaseze pe piata de capital fie si o parte mica din actiunile lor. In schimb, finantarea a fost obtinuta, in general, prin imprumuturi bancare. Daca nici un membru din familie nu dovedea vreun interes sau vreo abilitate deosebita in afaceri, conducerea era incredintata, de obicei, unui manager profesionist. Acesta primea un salariu, fara a beneficia de share options. In pofida limitelor sale evidente, acest sistem a dat, totusi, rezultate extrem de bune, in special in industria prelucratoare. Nordul Italiei este una dintre cele mai puternic dezvoltate regiuni ale Europei, depasind Midlandul britanic. Triunghiul Milano -Torino – Genova concentreaza zeci de companii de prima clasa, adevarati lideri mondiali in segmentele lor de afaceri, de la utilaje pentru fabricile de tigarete, pana la instrumente chirurgicale sau carosieri si designeri auto. In majoritatea cazurilor, managerii sunt in acelasi timp si proprietari. Cu toate acestea, controlul familial in domeniul economic este in prezent tinta unui atac pe mai multe fronturi. Cel mai important dintre acestea vine din partea Internetului. Companiile traditionale isi dau seama ca modalitatea cea mai sigura de a finanta cumpararea unor firme Internet consta in emiterea de actiuni, fapt care pledeaza in favoarea unei listari la bursa. Chiar firme care nu sunt atat de apropiate de sectorul tehnologic se simt tentate sa profite de actuala expansiune a bursei din Milano Anul trecut, 32 de firme noi au fost listate la bursa milaneza, fata de 18 in anul precedent si numai 11 in 1997. Bancile de investitii, care se afla permanent in cautarea unor noi clienti, afirma ca in prezent aproape 300 de companii asteapta sa fie flotate, iar lista creste continuu. Pana la inceputul anilor ’90, piata italiana de capital nu depasea ca valoare 15% din Produsul Intern Brut. Ca urmare a valului de listari si a numeroaselor privatizari din ultimii ani, in prezent acest procent a ajuns la 63% si este in continua crestere.