Simone Signoret (1912-1985) a fost una dintre cele mai mari și mai frumoase actrițe ale secolului XX, prima franțuzoaică onorată cu un Oscar, un Cesar și cu multe alte premii (între care BAFTA și Emmy) pentru rolurile admirabile din câteva filme celebre. Căsătorită cu regizorul Yves Allegret între 1944 și 1949, s-a îndrăgostit de Yves Montand cu care s-a căsătorit în 1950, uniunea durând până la sfârșitul vieții. Memoriile sale, intitulate “Nostalgia nu mai e ce-a fost”* au fost publicate în 1978 și au apărut recent și în limba română, în traducerea Elenei Bulai, la Editura Curtea Veche.
Vorbim în acest număr al Ziarului de Duminică despre această
carte de memorii din mai multe motive. Simone Signoret a avut o
strălucită carieră internațională, a fost adorată și a cunoscut
câteva dintre cele mai importante personalități ale lumii artelor
(film, teatru, literatură, pictură) din a doua jumătate a veacului,
dar și numeroase personalități politice sau cu un rol deosebit în
desfășurarea evenimentelor. A fost o actriță care s-a implicat încă
din timpul războiului în acțiuni sociale, spre sfârșitul vieții
ajungând să-și neglijeze cariera artistică în favoarea aceleia de
militantă pentru cauze umanitare. Dar peste toate – și o dovedesc
aceste memorii – a avut un mare talent literar.
Memoriile sale pot fi citite ca un document literar, dar și ca
document istoric în același timp. Sunt convingătoare și reușesc să
zugrăvească, să învie, cu mai multă forță decât un studiu doct de
istorie evenimente petrecute în mai multe decenii, care au
influențat sau atins multe destine. Începând cu războiul al doilea
mondial, hărțuirea evreilor (tatăl ei era un lingvist evreu
francez, fapt pe care ea a fost nevoită să-l ascundă pentru a-și
salva viața), activitatea Rezistenței, apoi fascinația comunismului
pentru stânga occidentală, îndeosebi franceză, dezamăgirea unora și
neîncrederea altora la demascarea crimelor stalinismului,
mcchartismul, revoluția din Ungaria înăbușită de tancurile
sovietice și multe altele – toate văzute din pespectiva omului
simplu și a militantului de stânga, pe care mai niciodată cei cu
putere nu-l iau în seamă. Signoret îmbină admirabil istoria mică cu
istoria mare.
Yves Montand și Simone Signoret au fost oameni de stânga, fără să
fie vreodată și comuniști. “Noiembrie 1956 a zguduit lumea, a ucis
la Budapesta și în Suez, a dezamăgit milioane de oameni de
bună-credință și a încântat un mare număr de ticăloși. În ceea ce
ne privește, pentru Montand și pentru mine, noiembrie 1956 este
luna cea mai tristă, cea mai absurdă, cea mai crudă și cea mai
instructivă din întreaga noastră viață.” Sunt uimitoare momentele
petrecute la sfârșitul lui 1956 în turneul lui Yves Montand din
Uniunea Sovietică și cu deosebire masa, care a durat câteva ore,
oferită de cei cinci lideri ai țării, în frunte cu Hrușciov, în
care Yves Montand și Simone Signoret nu s-au sfiit să le spună cum
se vedeau în Occident acțiunile sovietice. Iar Hrușciov a înghițit
totul!
Turneul lui Yves Montand din 1956-1957 a cuprins toate țările
“lagărului socialist”, inclusiv România, unde intervenția celor doi
soți a permis încheierea unei mult amânate căsătorii între o
româncă și un francez. “Nu am văzut România – scrie Signoret. Am
văzut români. Nu țăranii săraci despre care povestește Panait
Istrati. Români din București, pe care nu trebuia să te străduiești
prea mult să-i faci să-ți povestească ce vesel era Bucureștiul de
altădată. Era un mic Paris. Ei, da! Cu Garda de Fier, cu alianța cu
Hitler. La București, rușii nu erau iubiți, ca și la Varșovia. La
București, nu hotărâseră ei să devină socialiști.” În câteva
rânduri e surprins destinul unei nații.
Nu e singurul moment în care Simone Signoret se referă în memoriile
sale la români. Mai amintim pe cel de la pregătirea pentru scenă a
“Vrăjitoarelor din Salem”, celebra piesă a lui Arthur Miller. “Din
Brooklyn, unde trăia el pe atunci, și de unde nu putea să iasă,
pentru că i se retrăsese pașaportul, Miller a încredințat piesa
agentului său literar, și astfel, într-o zi, Elvira Popescu ne-a
contactat în legătură cu <<o piesă, drrragă domnule, drrrragă
doamnă, a unui englez al cărui nume nu-l cunosc, vorrrrbește în ea
despre draci și păpuși, e foarrrte frumoasă, traducerea va fi gata
săptămana viitoarrre, și voi fi foarte ferrrricită să o citiți și
eu să o montez. (…) Să montezi <<Vrăjitoarele>> cu
Montand și cu mine în rolurile Proctor-Rosenberg, în plin război
rece, într-un teatru imens, era o idee care ținea de nebunia
românească a Elvirei și de flerul în afaceri al lui Julien. (…)
Nebunia românească a dat roade, flerul în afaceri și el.”
Cartea de memorii este un foarte lung interviu, luat de Maurice
Pons, care spune în cuvantul introductiv: “Mai mult decât Istoria,
ne interesează viața, cu cortegiul ei de bucurii și necazuri, de
spaime și victorii, cu străfulgerările de nebunie și de
clarviziune, cu jocurile de umbre și lumini trasând frontiere între
provocări și angajamente, pariuri și riscuri. Ne interesează
oamenii și măștile care urmează sau intersectează cortegiul și care
se numesc, parcă din întâmplare, la fel ca aceia aflați pe prima
pagină a ziarelor, Montand, Hrușciov, Tito, Marilyn, Malraux,
Overney… Ce de lume am întâlnit în această călătorie!”
Merită, în sfarsit, să recomandăm această carte tuturor celor care
fie au trait perioada postbelică, fie au citit atent despre ea
pentru că “Nostalgia nu mai e ce-a fost” este una din foarte
puținele cărți la sfarsitul căreia exclami, ca în Proust: “Am
regăsit timpul pierdut!”
*)Simone Signoret – “Nostalgia nu mai e ce-a fost”. Editura Curtea veche. Traducere din limba franceză de Elena Bulai. Cuvant înainte Maurice Pons.