Editura clujeană Casa Cărții de Știință a pregătit pentru tipar cel de-al doilea volum al lucrării „La Transylvanie et ses habitants” opera cea mai importantă a lui Auguste de Gérando, apărută în 1845 la Paris. Povestea realizării sale este neobișnuită. În vara lui 1840, proaspăt căsătorit cu fata contelui ungur Imre Teleki de Szék (posesorul unui palat existent și azi la Satulung, județul Satu Mare), Auguste de Gérando, tânăr intelectual francez, cu mamă italiancă, începe un voiaj prin localități transilvane care se materializează într-un adevărat jurnal de călătorie. Cartea este adesea citată și comentată în lucrările de specialitate din spațiul european, fiind comparată cu Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir. Volumul oferă o imagine obiectivă asupra comunităților etnice din acel moment din Transilvania: români, unguri, sași, secui, evrei, armeni, fiind o sursă istorică prețioasă cu privire la lumea și atmosfera Transilvaniei din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cartea apare în colecția „Biblioteca Valorilor Transilvane”, coordonată de acad. Ioan-Aurel Pop.
Vă prezentăm în avanpremieră un fragment despre orașul Sibiu, văzut de un francez cu aproape 200 de ani în urmă. Subtitlurile aparțin redacției
A doua capitală a Transilvaniei
Sibiul este capitala sașilor. Referitor la fondarea lui, se prezintă aceeași poveste ca și cea spusă cu privire la Cartagina; iar o fântână numită Puțul Porcarului (Disznó pásztor kútja) reamintește îndemânarea păstorului care a ridicat primele colibe pe pământul pe care îl putea acoperi pielea unui bou. Sibiul își ia numele de la un neamț chemat Hermann, venit de la Nürnberg în Ungaria, alături de Gisela de Bavaria, soția Sfântului Ștefan, a cărei ultimă descendentă a murit, acum câteva luni, săracă și uitată. Hermann a extins satul care a purtat mai întâi numele de Hermannsdorf, și și-a atras în acest loc compatrioții. Treptat, orașul a crescut în importanță și a devenit cea mai fortificată așezare a Transilvaniei. La Sibiu se refugiau înalții funcționari ai provinciei în vremuri de restriște. Maria Tereza a vrut ca Dieta să fie convocată de acum înainte aici, pentru că zidurile sale bune îl făceau un loc sigur. Sibiul a avut meritul de a rezista la toate atacurile turcilor: ei nu l-au cucerit niciodată. Uimiți de cantitatea de clădiri acoperite cu țiglă pe care o conținea acest oraș (ceea ce pe atunci nu era ceva obișnuit), ei l-au denumit Orașul Roșu.
Cu toate acestea, războaiele civile, care pustiau continuu Transilvania, nu au cruțat deloc Sibiul. În 1610, această așezare și-a deschis porțile pentru principele Gabriel Báthory, care a tratat-o ca pe un oraș luat cu asalt. Îndemnat de sfaturile lui János Imrefi, președintele Dietei, și sub pretext că locuitorii refuzaseră să îl primească pe Andrei Báthory, unchiul său, cardinal și principe al Transilvaniei, care fusese învins în fața Sibiului, el a pus să i se înmâneze cheile orașului, a ordonat ca toate armele să fie aduse în piața publică, a pretins dări excesive, i-a încătușat pe magistrați, a izgonit un mare număr de locuitori, cărora le-a reținut soțiile și a predat orașul trupelor sale. După o jumătate de secol, în 1660, Sibiul a fost asediat de Gheorghe Rakóczi al IIl-lea. Acest curajos căpitan, deși fusese deposedat de Principatul Transilvaniei de către marele sultan, căruia îi încălcase ordinele, a căutat să-și păstreze puterea, după cum am văzut, apărându-și drepturile cu arma în mână. El a luptat împotriva succesorilor pe care turcii i i-au stabilit, susținut de un mare număr dintre foștii săi supuși. Barcsai, numit principe de către Mustafa Pașa, se baricadase în Sibiu. Rákóczi a venit să-l asedieze acolo la începutul iernii. Turcii aduseseră în așezare câteva sute de spahii și de ieniceri, care au fost primiți ca niște prieteni. Câțiva magnați din partida lui Barcsai au apărat de asemenea orașul. Printre aceștia se număra și tânărul conte Nicolae Bethlen, căruia îi datorăm niște memorii privind istoria Transilvaniei, scrise de el însuși în franceză. Rákóczi nu a avut artilerie grea; el nu putea să străpungă fortificațiile. Asediații au suferit de foamete; dar erau încurajați de promisiunea lui Ali, pașa Timișoarei, și a împăratului Germaniei, care le-au promis ajutoare. Un ungur, János Ormandi, a pătruns în oraș împreună cu un tovarăș, deghizat în țăran și purtând scrisorile împăratului. Tovarășul lui, ca să traverseze liniile inamice, a uns răspunsul cu ceară de Spania și la înghițit. Însuși contele Bethlen s-a hazardat să iasă noaptea, sub o deghizare; dar, deși păruse că o face într-un scop de utilitate publică, el nu fusese împins decât de dorința de a merge să ducă în afară niște tandre consolări. Iarna trecea, iar orașul încă rezista. Atunci când s-au topit zăpezile, Ahmet, pașa de la Buda, a traversat Ungaria și a venit să amenințe mai multe castele ocupate de trupele lui Rákóczi. Gheorghe al II-lea a mărșăluit în întâmpinarea lui și a fost ucis, căzând cu vitejie la Gilău.
Bruckenthal, muzeul și biblioteca
Aceste vremuri sunt deja departe de noi. Azi locuitorii Sibiului distrug zidurile care constituiau mândria lor, pentru că ele sufocă orașul. Porțile fortificate pe sub care trebuie să treci sunt ciuruite de gloanțe. Ele vor fi în curând dărâmate. Deasupra uneia dintre aceste porți se citea odinioară o inscripție romană; piatra pe care aceasta fusese gravată a dispărut; neîndoielnic că ea fusese găsită prin împrejurimi. Partea de jos a orașului este formată din mici străduțe sinuoase, întretăiate de scări abrupte și strâmte, și flancate de case cu fronton. Mai multe edificii și câteva hoteluri în stilul lui Ludovic al XV-lea decorează orașul de sus, care duce spre promenade încântătoare. Biserica luterană merită să fie văzută. Acolo există singurele vitralii care s-au păstrat în Transilvania. O crucificare pictată pe perete este remarcabilă deopotrivă prin vechimea sa, cât și prin calitatea neașteptată a lucrăturii. Reparațiile care au trebuit să fie făcute i-au răpit bisericii mult din caracterul său gotic, dar nu l-au șters în întregime. Ea este pavată cu morminte curioase; peste câteva lespezi sunt suprapuse statui culcate. În timp ce mă aflam la Sibiu, unul dintre morminte se afundase: era cel al unui comite al sașilor, mort cu trei secole înainte, în 1542. I se vedeau hainele de mătase și de aur, pe care le-am fi estimat a fi mai moderne.
Baronul Bruckenthal, guvernator al Transilvaniei sub Maria Tereza, a creat un muzeu și o bibliotecă, pe care le-a lăsat moștenire, alături de un fond de 36 de mii de florini, urmașilor săi, cu condiția ca publicul sibian să se bucure de ele. Biblioteca cuprinde circa optsprezece mii de volume, și crește de la an la an. Se remarcă în cadrul ei mai multe manuscrise, printre altele și cel de la Nürnberg, pe care magistrații Sibiului depuneau jurământul atunci când își preluau funcția. Un alt manuscris, dintre cele mai frumoase care există, este superb decorat cu imagini: este o carte a orelor. În muzeu se găsesc câteva originale și cópii de calitate. Nu trebuie să ne așteptăm la o galerie bogată și numeroasă; totuși, această colecție este mai frumoasă decât sunt de obicei cele ale marilor seniori care își consacră cu noblețe averea pentru a onora artele. Vedem aici portretele principilor naționali. Muzeul este îmbogățit de o colecție foarte interesantă de antichități descoperite în Transilvania. Unul din basoreliefurile mitraice care se găsesc aici a fost descris în studiul d-lui Lajard la Institut. Mai multe statuete de bronz sunt de o rară perfecțiune. Au fost de asemenea reunite numeroase eșantioane ale bogățiilor mineralogice ale țării. Aurul se vede aici sub toate formele, în foiță, în pudră, cristalizat, ca o spumă, singur sau sudat de rocă. Alte metale și pietrele mai mult sau mai puțin prețioase pe care le produce Transilvania sunt deopotrivă adunate aici: cu o privire îți poți face o idee asupra bogățiilor pe care natura le-a împărțit cu dărnicie acestei regiuni. Mai sunt aici de văzut și o colecție de arme și mai ales un cabinet de medalii despre care se spune că este neobișnuit. Din nefericire, el nu este deschis decât atunci când proprietarul actual se găsește în Sibiu. Această condiție nefiind bănuită de către călători, puțini dintre ei au putut să-l viziteze.
Un orfelinat a fost fondat de către Maria Tereza la Sibiu; copiii de aici sunt crescuți cu toții în religia catolică. Acest oraș este sediul trezoreriei și al mai multor alte administrații. Episcopul ortodox își are reședința aici, la fel și comandantul general al trupelor austriece ale provinciei. Magnații transilvăneni preferă să stea la Cluj. Sibiul nu prea este locuit decât de către sași… Sibiul are un teatru german, care este deschis peste vară și care amintește de teatrele din orașele noastre de provincie; iarna actorii se duc la Brașov. Per total, această a doua capitală a Transilvaniei nu este un loc de sejur la fel de agreabil, nici mai ales la fel de vesel ca și Clujul, rivalul ei; dar ea are un aer mai important. Se întâlnesc aici câteva fabrici bune și domnește o oarecare activitate comercială. Ea are mai mult avantajul de a fi situată într-o regiune frumoasă. Munți înalți se ridică la orizont.
Cum se vorbește franceza la Cisnădie…
Aproape de oraș, câmpurile prezintă un aspect plăcut. Există aici mai ales o livadă de cireși, care oferă o promenadă unică la vremea înfloririi. Fructele locului sunt renumite. Această livadă se află în apropiere de satul Cisnădie, care, pentru Transilvania, prezintă trăsătura remarcabilă că nu este locuit decât de către producători. Cei trei mii de țărani care trăiesc aici confecționează un fel de postav alb foarte gros, din care se exportă în fiecare an în valoare de un milion de franci. Un sul de stofă de treizeci de coți de Viena (aproximativ douăzeci de metri) costă o sută de florini. Acest postav este căutat în toată Ungaria; se vinde chiar și mai departe. Fiecare familie deține războaie de țesut care sunt mereu în mișcare, căci toți locuitorii se consacră acestei fabricări. Se recunoaște de la prima privire că țăranii din Cisnădie au o industrie specială. Casele satului sunt mari, înalte, bine construite, și par că aparțin mai degrabă suburbiei unui mare oraș. Bărbații pe care i-am văzut ieșind de la biserică erau toți foarte bine îmbrăcați. Purtau pantaloni ungurești și cizme înalte, un ilic de piele și un mantou de postav alb cu broderii roșii, cu un guler pătrat pe spate și două mâneci lungi, fluturânde. Femeile erau coafate cu o maramă albă, iar tinerele fete, după obiceiul săsesc, cu un șakó de catifea neagră.
Prietenii noștri din Sibiu, neștiind prea bine la cine să ne trimită în acest sat, ne recomandaseră să-l căutăm la întâmplare pe farmacist, ca fiind personajul cel mai important al locului. Am fost nu puțin mirat să îl văd răspunzând în franceză discursului german pe care m-am străduit la început să il adresez. Deși am avut adesea, în Transilvania, surpriza foarte agreabilă de a auzi cuvinte franceze acolo unde nu aveam niciun drept să sper la ele, mărturisesc că mai ales în acel moment nu m-am așteptat să îmi vorbesc limba. Am mers să-l văd, împreună cu ghidul nostru improvizat, pe unul dintre principalii locuitori din Cisnădie, pe nume Peter Mathias, care a explicat în fața mea, deși poate puțin fără tragere de inimă, fabricarea foarte simplă a postavului. Acest bărbat avea un aer de demnitate pe care țăranii unguri știu să îl adopte foarte bine, dat pe care cei din neamul german nu îl au de obicei. Era înalt, avea o frunte lată și ochi binevoitori care dădeau un aer deschis fizionomiei sale. Totul la el respira o îndestulare obținută în mod cinstit. Nu părea să ducă lipsă de nimic; și dacă nu se zăreau obiecte de lux, cel puțin se vedea că știuse să se înconjoare cu ceea ce îi putea face viața plăcută. Remarcasem la alți săteni bogați, unguri și români, că urmăreau armele frumoase și își tapisau camerele cu acestea. Sasul este pașnic din fire: nu existau aici nici săbii, nici puști. În schimb, două tablouri erau agățate pe pereți. Era portretul lui Mathias într-un ilic de piele; apoi cel al soției sale, de asemenea îmbrăcată ca o țărancă. Nu știu ce pictor german în trecere prin Cisnădie îi pusese să pozeze. Portretele de agricultori în veșmintele de duminică, în haine albastre cu nasturi galbeni, care vă urmăresc peste tot, mi-au revenit în minte, și sunt recunoscător acestor doi oameni cumsecade că s-au lăsat pictați în costumul lor antic și venerabil.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Casa Cărții de Știință. Traducere din limba franceză de Laurențiu Malomfălean și Marius Mitrache