Transparența calculării dobânzilor bancare - opinii și controverse

Unul dintre cele mai importante acte normative adoptate în domeniul bancar ce are ca scop transparentizarea pieței serviciilor financiare și care a generat o seamă de controverse este Ordonanța de urgență a Guvernului nr.50/2000. Conform acesteia, în contractele de credit cu dobândă variabilă, rata dobânzii va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

Până acum, majoritatea băncilor au practicat o dobândă alcătuită din dobânda de referință variabilă a băncii și o marjă fixă.
Opinia unor bancheri conform căreia diferențele dintre modul de cotare prevăzut de Ordonanța de urgență nr.50/2010 și cel practicat până acum de bănci sunt doar de formă, nu și de fond este eronată și se bazează pe faptul că, în primul caz, costul de lichiditate suplimentar derivat din prima de risc de țară este inclus în marjă, în timp ce în al doilea caz, este inclus în dobânda de referință internă, rezultatul total fiind, cu mici variații, același.
Într-adevăr, rezultatul total este același, dar numai la un moment dat și anume la momentul semnării contractului de credit. Pe parcursul duratei de creditare care poate fi de câțiva ani sau câțiva zeci de ani, indicele de referință EURIBOR variază în funcție de piață, independent de voința băncii, pe când dobânda de referință internă variază, dar este dependentă de voința acesteia.
Astfel, în cazul în care indicele de referință EURIBOR scade semnificativ, cum de altfel s-a și întâmplat în realitate, băncile au un comportament incorect și uită să modifice semnificativ dobânda de referință internă conservându-și astfel câștigurile, iar diferențele dintre cele două moduri de cotare sunt nu doar de formă, ci și de fond.
Dobânda de referință internă este mai puțin prezentă în teoria bancară deoarece are o doză mare de subiectivitate, dar este utilizată în practica bancară, iar bancherii au dreptate când afirmă că nu este o “invenție” românească, ci își are corespondentul în dobânzile “prime rate” sau “base rate”.

În sistemele bancare din străinătate, aceste rate sunt însă aduse la cunoștință clienților prin intermediul publicațiilor de referință iar majoritatea băncilor le utilizează la valoarea respectivă. În țara noastră, modelul a fost preluat haotic, înregistrându-se diferențe uneori semnificative de la o bancă la alta, marjele de risc sau de profit regăsindu-se fie în dobanda de referință a băncii, fie în marja fixă. De asemenea, comportamentul incorect al băncilor față de clienți s-a manifestat în trecut și prin neafișarea sau nepublicarea dobânzii de referință internă, valoarea acesteia nefiind specificată nici măcar în contractul de credit.

Putem spune că acest comportament se manifestă și după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență nr.50/2010 cel puțin în cazul unor bănci care au venit cu următoarea modificare: “dobânda de referință din contractul de credit va fi formată prin însumarea valorii indicelui EURIBOR/ROBOR/LIBOR cu valoarea diferenței dintre dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale și indicele EURIBOR/ROBOR/LIBOR. La valoarea dobânzii astfel calculate se va adăuga marja fixă din contractul de credit. Prin urmare, dobânda din contractul de credit va fi egală cu valoarea indicelui EURIBOR/ROBOR/LIBORĂmarja (formată din valoarea diferenței dintre dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractual și indicele EURIBOR/ROBOR/LIBOR plus marja fixă din contract)”.

Precizez că această formulare aparține unei bănci și se înscrie în același stil “transparent” utilizat de bănci, greu de înțeles de clienți, care ne provoacă la un exercițiu de aritmetică, iar dacă reușim să-l rezolvăm ne dăm seama că dobânda este aceeași, diferențele fiind, într-adevăr, doar de formă.

Transparența produselor de creditare presupune ca persoanele fizice sau juridice, nefamiliarizate cu elementele de teorie și practică bancară, să înțeleagă informațiile privind condițiile de creditare, acestea trebuind să fie accesibile, indubitabile, inteligibile și vizibile. Așa cum spun bancherii, creditul, ca orice alt alt produs, nu se vinde cu sila consumatorului și se presupune că atunci când a semnat creditul clientul știe ce a achiziționat.

Teoretic aceștia au dreptate, dar distanța de la teorie la practică este uneori mare deoarece o lungă perioadă de timp băncile prezentau contractul de credit clienților în momentul semnării, nelăsând posibilitatea acestora de a compara și de a alege.

Răspunderea băncilor constă în necesitatea asumării responsabilităților care derivă din acțiunile pe care le întreprind, de rezultatele pe care le obțin, de deciziile pe care le iau, de politicile pe care le practică sau de atitudinea pe care o au față de clienți sau concurenți. Atât pentru clienți, dar mai ales pentru bănci, transparența reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă în manifestarea unui caracter responsabil. De asemenea, băncile trebuie să aibă un comportament corect față de clienți astfel încât relația bancă-client să se desfășoare pe principii și norme de etică.

Astfel, în cazul contractelor vechi de credit cu dobândă variabilă legată de dobânda internă de referință, ținând cont de faptul că aceasta depinde atât de piață, cât și de voința băncii, e oare moral sau dă dovadă banca de un comportament responsabil față de clienți atunci când DAE (dobânda anuală efectivă) diferă cu aproape 4 puncte procentuale pentru același tip de credit, dar contractat în prezent, deși dobânda este variabilă?

Sunt de acord cu modul transparent de fundamentare a dobânzii, sunt de acord cu faptul că băncile vor înregistra pierderi dacă în justiție clienții vor câștiga dobânzi de aproape 4%, dar nu sunt de acord cu comportamentul incorect al băncilor care nu-și actualizează dobânda internă de referință.

Dan Armeanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori din cadrul ASE București