Una dintre ideile puternice ale lui Leibniz – si ale modernitatii in general – a fost aceea de “ratiune suficienta”: nimic nu este fara sa existe o ratiune de a fi. Tot ce e real este rational, avea sa spuna la randu-i Hegel, si tot ce e rational este real. Din gandul acesta, Leibniz extragea un altul, tot atit de puternic, si anume ca lumea in care traim este o lume de unicate, caci nu exista nici o ratiune ca doua lucruri sa nu difere decat numeric. Insusi “Arhitectul divin”, cand a decis sa faca lumea, a trebuit sa se supuna acestei logici: daca, in infinita lui intelepciune, a imaginat o infinitate de lumi posibile si daca, in infinita lui bunatate, a decis sa o realizeze dintre acestea pe cea mai perfecta cu putinta, principiul ratiunii suficiente l-a facut sa aleaga o lume cu mici imperfectiuni, cea in care traim, caci nu avea nici o ratiune pentru a alege perfectiunea absoluta, ceva ce nu ar fi diferit de El decat numeric.
Dupa unii (ma gandesc la Odo Marquard), de aici i s-a tras lui Dumnezeu moartea: principiul ratiunii suficiente l-a facut pe arhitectul divin sa vrea aceasta lume cu imperfectiunile ei, cu pacatul originar, cu crimele de tot soiul ce se comit zi de zi si, prin urmare, nu este atat de bun precum ar fi trebuit si precum am fi vrut noi sa fie. Din dragoste pentru un Dumnezeu infinit de bun, ne spune Odo Marquard, l-am ucis pe Creatorul real. Am incetat sa mai credem in el.
Odata cu disparitia Creatorului, s-au produs perturbari si in creatie. Am vazut ca, pentru Leibniz, nu exista nici o ratiune ca doua lucruri sa nu difere decat numeric si ca Dumnezeu a creat o lume de unicate. Or, lucrul acesta a incetat treptat sa fie mai fie adevarat. Am vazut data trecuta ca inventarea de catre Talbot, in 1840, a negativului a revolutionat fotografia. Daca Daguerre obtinea “doar” placi unice, daca fiecare placa era un “original”, negativul a permis multiplicarea aceleiasi imagini intr-un numar indefinit de exemplare “identice”, fara ca nici unul dintre acestea sa poata fi declarat drept original, drept origine a seriei. Daca exista doua tipuri de identitate – identitatea specifica, cea care face ca un lucru sa apartina unei anumite specii, unei anumite clase (acel manunchi de trasaturi ce ii fac atat pe Ion cat si pe Gheorghe sa apartina speciei – ori clasei – “bipezilor fara pene”), si identitatea numerica (acele caracteristici ce fac ca Ion sa fie Ion si nu Georghe: ochii verzi, bunaoara) -, inventia lui Talbot marcheaza progresiva disparitie a “accidentelor”, a identitatii numerice, in favoarea identitatii specifice a realului. Totul incepe sa fie “tras la indigo”.