Giorgio Strehler
Scrisori despre teatru
Editura Nemira
Traducere din italiană, note și cuvânt înainte de Alice Georgescu. Ediție îngrijită de Stella Casiraghi. Prefață de Giovanni Raboni. Posfață: Alexandru Darie în dialog cu Monica Andronescu. Ediție apărută cu sprijinul doamnei Alice Barb. O culegere de texte ale unui regizor deja legendar care cuprinde scrisori-confesiune, scrisori-eseu, scrisori-jurnal, toate configurând o poetică a regiei teatrale. „În această carte – scrie prefațatorul – există două cărți diferite și complementare, iar cea mai importantă dintre ele coincide în esență cu scrisorile adresate de Strehler lui Roberto De Monticelli între februarie 1967 (cu un scurt preambul datând din 1964, imediat după Galileo’) și aprilie 1974 (cu două afectuoase comentarii din 1975 și 1979); dar elemente de mare relevanță se găsesc și în alte părți, de pildă în scrisoarea din 1953 către Paolo Grassi și în aceea, foarte frumoasă, trimisă în 1950 lui Ivo Chiesa. Este vorba, rând pe rând – sau, mai adesea, în același timp –, despre scrisori-confesiune, despre scrisori-eseu, despre scrisori-jurnal, înăuntrul cărora și prin care se întrupează, cu un fel de organicitate spontană, chiar dacă în forma provizorie și rapsodică a confidenței sau de-a dreptul a descărcării sentimentelor, un adevărat tratat de regie teatrală; sau, și mai bine (luându-mi, se-nțelege, răspunderea unei definiții care lui Strehler i s-ar fi părut – am putea pune rămpșag – prea literară și pompoasă) de poetică a regiei teatrale.”
„Eu aparțin marii rase a fanaticilor, a misticilor și în același timp a revoluționarilor. Sunt cel mai mărunt dintre ei, ultimul, cel mai mic, dar sunt din acea rasă. O rasă a visurilor mari, a marilor sfâșieri, a marilor extazuri și fiori și stupori. Nu voi izbuti niciodată să mă schimb.” Giorgio Strehler
„Dacă teatrul și viața – care pot fi scrise, aici, și cu inițială majusculă, și cu majuscule de la început până la sfârșit – s-au contopit vreodată într-o expresie supremă în persoana cuiva, acest cineva a fost, neîndoielnic, Strehler: teoretician în acțiune și practician reflexiv, vulcanic și distant, deopotrivă iubitor de Brecht și de Goldoni, de tragedie și de comedie, italian (italic, sum spune el) până în străfunduri și european prin vocație, majestuos și imprevizibil ca Leul sub a cărui zodie se născuse.” Alice Georgescu
Giorgio Strehler (1921-1997), născut la Trieste, a fost unul dintre cei mai importanți oameni de teatru din secolul XX. A urmat Facultatea de Drept de la Universitatea din Milano, după care s-a dedicat exclusiv teatrului, alăturându-se la început unei trupe ambulante. Italia a intrat în război și Strehler a ajuns în Elveția, ca soldat, apoi ca refugiat. Primele spectacole le-a regizat în 1943, când a pus în scenă câteva texte minore ale lui Pirandello cu Gruppo Palcoscenico (Grupul Scena) din Novara. În 1947 a întemeiat Il Piccolo Teatro di Milano (Teatrul Mic din Milano) împreună cu Paolo Grassi și Nina Vinchi. Acolo a regizat peste 250 de producții, printre cele mai cunoscute numărându-se Arlechino, slugă la doi stăpâni (se joacă din 1947 și este cel mai longeviv spectacol din istoria teatrului italian), Julius Caesar (1953), Furtuna (1978), Livada de vișini (1955 și 1974), Uriașii munților (1947, 1966, 1994), Opera de trei parale (1956), Viața lui Galileo (1963).
Cunoscut pentru spectacolele sale cu piese de Goldoni, Shakespeare, Pirandello și Brecht, precum și pentru montările de teatru liric (opere de Mozart, Verdi, Beethoven, Wagner), bucurându-se de faimă internațională, a fost, de asemenea, promotorul Uniunii Teatrelor din Europa. În cursul carierei a primit premiile cele mai prestigioase din Europa. A fost senator din partea stângii independente, Mare Ofițer și Cavaler al Marii Cruci a Republicii Italiene, Commandeur de la Légion d’Honneur, Grand Officiel de l’Ordre des Arts et Lettres al Republicii Franceze, a fost distins cu Crucea de merit a fostei Republici Federale a Germaniei, pe lângă o lungă listă de recunoașteri și numeroase încununări honoris causa.