Totul a început cu “Fata în roz”. Era la începutul lunii decembrie 2008, când luxul a fost impus fără discreție pe piața de artă. Buzeștiul prea înghesuit, Covacii și Gabrovenii cu amestecul de mirosuri grele și valutiști falimentari, Galeriile fastuoase, care s-au lichidat peste noapte așa cum și apăruseră, compuneau istoria complicată, nespusă dar boemă, de piață neagră la vedere pentru tranzacțiile de artă, așa zisa piață liberă.
Anul
începuse cu trei case de licitații care își căutau gloria facând o
joncțiune între colecționarii mai discreți și negustorii,
moștenitorii și samsarii cu identități volatile, de talcioc. Totul
s-a mutat brusc la Hotel Radisson într-o sală pompoasă, cu
invitații trimise unui public-țintă bine descoperit (sau poate
chiar știut, dar nefolosit), cu cataloage de muzeu în tiraj de
masă, cu atragerea presei pentru a prezenta spectacolul și,
șarmant, măgulitor, respectuos, tablourile erau manevrate de băieți
care purtau manuși albe…
Evident, în spatele acestei povești care s-a dorit din start de mare succes, a fost și o investiție impresionantă comparativ cu oricare dintre cele precedente de pe piața de artă. Au trecut trei ani și Artmark, casa de licitații care se lansa atunci, a devenit lider pe piața de artă și manevrează operele de top de la un record la altul, are un portofoliul de lucrări neștiut, dar care i-a parmis să primescă o finanțare de un milion de euro de la o bancă importantă. Povestea de succes pare bine reprezentată de “Fata în roz”, tabloul lui Tonitza care s-a vândut “din prima” cu un record de piață: 120.000 de euro și a ridicat suma tranzacțiilor de la acea primă licitație Artmark la o sumă fabuloasă: peste 570.000 de euro.
“Fata în roz” nu mai există acum în niciun top, Tonitza are un nou record – “Pe verandă” (155.000 euro), iar lista primelor zece tranzacții ca valoare este dominată din nou de Grigorescu plus un Ressu și un Luchian.
În
2008, Grigorescu era “limitat” la o tranzacție din 2003, de 60.000
euro și era depășit de Tonitza și Pallady. Lista a fost preluată
din mers, Tonitza a urcat la peste 100.000 de euro lejer, apoi
Pallady, și au fost promovate tranzacții-cheie pentru Luchian și
Andreescu, Țuculescu, Marcel Iancu și Victor Brauner. Piața de artă
s-a dezvoltat în ritmul Artmark, o convenție comercială bine
regizată, cu intrigi și concurență pentru creații de peste 200.000
de euro în licitații cu piese care au depășit de mai multe ori
milionul de euro. Concurența raportează achiziții de sub 50% din
ofertă, în timp ce Artmark a avut și randament de peste (!) 100%,
tranzacții șocante, oferte fabuloase și interacțiuni cu miliardari
de poveste.
Poate cea mai de succes invenție a casei de licitații a fost înființarea unui departament de vânzări pe modelul pieței produselor de lux, cu eleganță, insistență, cochetărie și infiltrare în mediile de afaceri deloc artistice, dar unde se rulează miliarde de euro.
În paralel a început o “vânătoare” de capodopere, piese remarcabile din colecții importante numai bune pentru tranzacții care să participe la legenda Artmark. Și au fost piese din colecțiile Dona, Puica, Ivașcu… Pasul esențial sunt “prevânzările”, care permit de fapt ca deponenților să li se garanteze prețuri cel puțin asemănătoare cu cele anterioare. Dar nici acest sistem nu va putea schimba istoria unor tranzacții ieșite din comun: Pissaro, Aișe a lui Ressu și “Port” de Marcel Iancu din colecția Dona, așa zisul Delacroix, Dali într-o formulă ambiguă. Pur și simplu, în catalog și pe site era scris: Eugène Delocroix – “Barca lui Dante”.
Pictura s-a cumpărat. Dar, de fapt, era o lucrare atribuită atelierului marelui pictor sau o copie de epocă și nimeni din lume nu ar fi considerat că este un Delacroix autentic. Mențiunea “atelier Delacroix” apărea, ce-i drept, dar pe “rândul doi”. Pictura s-a adjudecat cu 22.500 euro, un preț corespunzător provenienței sale și nu legendei.
Aișe
a lui Ressu rămâne în top, pictura este mai importantă decât
întreaga operă a pictorului și rămâne, dintre “tranzacțiile
ciudate” ale Artmark, cea mai transparentă: a fost cumpărată la
preț fără precedent de Dinu Patriciu care are, sau doar avea,
interese financiare directe în companie. A urmat un schimb de
replici cu înțepături între personaje importante de pe piață care
nu au fost de acord cu prețul, mai ales că un alt nud al lui Ressu
a fost scos la vânzare la un preț mult mai mic, dar nu a primit
nicio ofertă.
Artmark are și un departament de private sales, care nu vizează topurile licitațiilor, dar vinde piese importante la prețuri “necomunicate”. Cu ambiții bine definite, PR abundent, investiții serioase, tranzacții impresionante, cu “cel mai scump centrimetru de artă”, “cel mai mare car cu boi”, “cea mai mare pânză Tonitza” scoasă la licitație, “cea mai mare lucrare de artă” vândută la licitație și alte “recorduri de comunicare”, cu un portofoliu bine revigorat cu vânzări de top, Artmark a făcut o revoluție pe piața de artă care îmi place să spun că se remarcă în pirmul rând nu prin “laudele” bugetare, ci prin faptul că a atras la licitații public cât să umple sala Operei Naționale, că a făcut să se vorbească despre licitațiile de artă mai mult decât în cluburile frecventate de negustori, că a adus în piață un public cu bani, dar necunoscător al investiției culturale, că a provocat mult mai mulți oameni să se viseze colecționari de artă așa cum nu s-a întâmplat din 90 până acum. Colecționarii trebuie să fie cu ochii pe Artmark (o afacere cu doar doi asociați, Alexandru Bâldea și Manuela Plăpcianu), nu neapărat ca să cumpere, ci mai ales ca să privească și să aleagă.