Săptămâna trecută s-a desfășurat la Banca Națională a României un simpozion cu tema Eugeniu Carada. Comemorarea a 100 de ani de la moartea ctitorului B.N.R. Cu acest prilej a fost lansat și volumul omagial “Eugeniu Carada 1836-1910”, apărut la Editura Institutului Cultural Român, un volum, fără dubiu, de referință.
A fost “o legendă vie” – așa îl numea Constantin Stere pe
Eugeniu Carada în 1906, când acesta împlinise 70 de ani. Era omul
care se confunda cu istoria de până atunci a Băncii Naționale.
Refuzase orice demnitate în stat, refuzase să fie chiar și
guvernator al Băncii ale cărei temelii le așezase cu un sfert de
veac mai înainte, nu acceptase decât funcțiile de director și
membru al Consiliului de administrație. Dar a fost tot timpul
adevăratul conducător al Băncii. Era omul din umbră. Toată viața,
iarnă și vară, sosea la Bancă la aceeași oră, pleca la aceeași oră,
îmbrăcat aproape întotdeauna la fel, un anteriu lung, albastru
închis. Mergea întotdeauna pe jos, niciodată cu trăsura. Nu se
ducea în vizite și rar primea vreuna. Dar, odată pe săptămână,
mereu în aceeași zi și la aceeași oră, era oaspetele Brătienilor.
Nu se ducea la spectacolele teatrale sau la concerte. Când acorda
audiențe – și se întâmpla rar – o făcea numai între orele trei și
patru după-amiază.
Se trăgea dintr-o familie de macedoneni și se născuse la Craiova. A
fost prieten apropiat al lui Ion C. Brătianu, alături de care a
lucrat fără preget la ridicarea regatului României, chiar dacă
rămăsese un republican și nu se înțelegea cu regele Carol I. După
războiul de neatârnare, din 1877, el este cel care secondează în
plan economic opera lui I.C. Brătianu în plan politic. El este
acela care creează Banca Națională, a cărei putere nu a încetat s-o
sporească cu marea sa forță de muncă și pricepere. A activat în
administrația băncii, în funcția de director, din 1883 până la
moarte, în 1910. “Prin cunoștințele sale întinse și competința sa –
se spunea în Omagiul Consiliului de Administrație -, prin
activitatea sa neobosită, prin puterea sa de muncă, inteligentă și
practică, Eugeniu Carada a contribuit mai mult ca toți la
progresele realisate de Banca Națională și a lucrat din toate
puterile sale pentru rădicarea instituțiunei noastre la locul pe
care îl ocupă.”
Institutul Cultural Român a avut ideea de salutat de a reuni
într-un singur volum cele trei micromonografii dedicate
personalității lui Eugeniu Carada, publicate în perioada
interbelică. Este vorba de M. Theodorian-Carada, “Eugeniu Carada
(1836-1910)”, apărută în 1922 la Tipografia Gutenberg, de Mihail
Gr. Romașcanu, “Eugeniu Carada (1836-1910)”, ediție publicată sub
auspiciile B.N.R., în 1937 și de Constant Răutu, “Eugeniu Carada.
Omul și opera (1836-1910)”, apărută la Editura Ramuri din Craiova,
în 1944. Cele trei micromonografii sunt precedate de un cuvânt
înainte al guvernatorului Băncii Naționale a României, acad. Mugur
Isărescu (“Eugeniu Carada – un om pentru toate anotimpurile”),
istoricul Ion Bulei (“Eugeniu Carada – o legendă vie”) și poetul și
economistul George Virgil Stoenescu (“La început a fost Carada”).
Volumul apare cu prilejul sărbătoririi a 130 de ani de la
înființarea Băncii Naționale a României și comemorării a 100 de ani
de la moartea lui Carada.
De ce considerăm această apariție una de excepție? Din mai multe
motive, cel mai important fiind următorul: toate cele trei
micromonografii și cu deosebire cele trei ample texte introductive
demonstrează nu numai că Eugeniu Carada a fost pe drept considerat
întemeietorul Băncii Naționale, cu toate că n-a fost niciodată
guvernator, nu numai că a fost un spirit liberal, un economist cu
geniu, un administrator perseverent și îndrăzneț, cu o proverbială
tărie de caracter, ci și un model de urmat. Într-o perioadă de
criză cum este cea prin care trecem și mai ales de lipsă de repere,
umbra lui poate fi un model care să ne ajute de trecem
Styxul.
Rămâne ca acest volum să se mai și difuzeze în spații cât mai
largi.