Mihai Curtean, Camiku, Editura Brumar, Timișoara. Cu o recomandare atât de onorantă din partea criticului Al. Cistelecan (“Camiku este una din cele mai bune cărți pe care le-am citit in ultima vreme, din partea generației tinere”), volumul de poezie al lui Mihai Curtean (n. 1981 la Sibiu) nu poate trece neobservat nici de colegii de generație ai autorului, nici de poeții de alte vârste. Curtean se mișcă liber in poezie precum alții in viața reală, iar această libertate mărturisește faptul că iși cunoaște puterile, că și-a sublimat inhibițiile și că a ajuns la acea naturalețe care definește dintotdeauna poezia autentică. Iată un fragment de autoportret: “dintr-un om profund, serios și sensibil,/ m-am străduit din când in când să devin un om/ superficial, neserios și nesimțit./ câteodată-mi ieșea, câteodată nu./ pe urmă am renunțat la sculptura asta/ in carne, am renunțat la toate/ măștile egofagiei/ și m-am instalat simplu, confortabil,/ in echilibrul meu dezechilibrat,/ in liniște, inchizând ochii,/ abdicând”. Pot fi citite multe poeme grave in această carte, dar, pentru imblânzirea derizoriului și a eșecului prin muzică, reproduc acest bluz 3: “mi-i tot mai greu să fiu lucid/ in lumea asta de carbid.// deasupra noastră un lichid/ se scurge lent pe lângă zid,/ ici les hommes paraissent humides.// in albu ochilor, acid./ al sufletului trist hibrid/ que nous vozons par chairs limpides.// privește-mă-ndelung, perfid,/ prin al peretelui fin rid./ arată-mi sânul tău livid.// in acest verde vid arid/ o să mă-nchid, o să mă-nchid”.
Theodor Răpan, Dansul Inorogului, Editura Semne, București. Subintitulată “Elogiul Melanholiei”, luxoasa carte a lui Theodor Răpan asociază textelor ilustrațiile Aurorei Speranța Cernitu și construiește, potrivit lui Vladimir Alexandrescu, “un univers capabil să regermineze etern, din sâmburele inițial in care Eros și Thanatos, intr-un antagonism neveștejit de vreme, iși contopesc energiile izvoditoare de intunecată lumină”. Personaje descălecate din legendă iși spun aici tânguirile, trimițând deopotrivă la Eminescu, la Dimitrie Cantemir și la poveștile populare: Teleor, Inorogul, Aruna, Arlechinul. “Prințul Teleor meditează in lunga noapte de iarnă, cu ochii ațintiți la arabescurile pe care flăcările jucăușe le desenează pe jarul căminului. Afară totul e alb și doar undeva, in zare, strălucește, ca un smarald in lumina lunii pline, codrul cel verde, in care nu poate păși niciun muritor”. In acest decor din care romanticii s-au impărtășit cu asupra de măsură, urmează experiențe inițiatice, pe care vechiul luptător Teleor (Teodor?) le parcurge pentru a accede la un stadiu fabulos-eroic al existenței sale: “Râzând in hohote, Arlechinul ii spune că il poate ajuta să capete răspuns la intrebările lui, dacă are curaj să plece deindată in codrul cel veșnic verde și să caute Inorogul, ce trăiește de veacuri sub pază grea, in poiana fermecată”. Desigur, Inorogul este depozitar al absolutului, e poate chiar cuvântul in care se inveșmântă absolutul. Călătoria a inceput. Poftiți in caleașca visului!
Aurel Udeanu, Edenul din doamna, Editura Limes, Cluj-Napoca. In căutarea altui absolut, carnal și fierbinte, dar nu mai puțin iluzoriu, ne călăuzește poetul Aurel Udeanu, din cartea căruia nu mă pot abține să citez inaintea oricăror comentarii: “și ce-ți mai face doamnă ceasul din burtă/ după care astrele pe cer iși potriveau altădată/ mersul?// cine mai are grijă de pendula/ de ceasul cu cuc, de ceasul atomic/ (sau de ce vei mai fi având tu acolo intre coapse)/ cine ți-l mai intoarce/ ți-l mai unge/ ți-l mai repară?”. Recomandată de două autorități literare, Radu Aldulescu in Prefață și Traian T. Coșovei pe coperta a patra, cartea lui Aurel Udeanu este frustă și delicată totodată, alertă și reflexivă, provocatoare dar nici o clipă indecentă. Edenul din doamna – aceasta e cauza primă care pune in mișcare, structurează și alimentează cu energie universul poetic al lui Aurel Udeanu, unind pământescul cu cerescul in aceeași măsură in care le și desparte. Din punctul de vedere al bărbatului, Universul este de genul feminin, fie și pentru faptul că locuiește in capul lui: “cred ceea ce văd/ văd ceea ce cred.// cu incetinitorul/ iți rulezi bikinii/ și rămâi doar in nuditatea ta/ in care te ascunzi/ (de cine?)// eu stau pe malul acestei ore/ și cu privirea/ plantez intre coapsele tale/ roz bonbon/ un bananier din care/ va culege peste ani fructe/ tristețea mea care/ imi va supraviețui.// dumnezeu nu vrea/ decât ceea ce aici și acum eu vreau./ zadarnic transportată albă/ cu pupilele dilatate/ mă imbii să sosesc unde/ dintotdeauna mă aflu/ ceea ce noi credem că se petrece/ in univers/ nu se petrece decât/ in craniile noastre…”.