N-a înțeles nimic câteva zile. Se ocupaseră de înmormântare și de toate formalitățile colegii mamei de la facultate, altfel nici ea, căzută din lună cum era, nici mătușa, care abia își târâia picioarele umflate de reumatisme, n-ar fi știut ce să facă. Știuse că mama era o profesoară apreciată, dar abia când a văzut marea de oameni a înțeles cât de iubită fusese. Veniseră mulți, oameni de toate vârstele, unele chipuri pe care le știa de la televizor, colegi sau cunoscuți cu care publicase un raft de cărți, și mai ales veniseră și destui studenți aflați în vacanță care aflaseră vestea. Îi tot vorbeau sau încercau s-o consoleze, n-a reținut nimic. Groparii sau poate unii din mulțimea de studenți aranjaseră coroanele mari de flori în cercuri concentrice în jurul mormântului și i se părea că ședea într-o pădure de miresme. Când s-a întors de la cimitir, a rămas în fotoliu nemișcată toată seara în casa pustie. I se învălmășeau în cap întâmplările din ultimele zile, se vedea când pe străzile din Dublin, când privind în capelă chipul desfigurat din sicriul deschis, roiseră în jurul ei nenumărați oameni pe care nu-i văzuse vreodată, nu reținuse nimic, o amețea năvala de întrebări la care n-avea răspuns. S-a trezit când se lumina de ziuă.
A mers din nou la cimitir, încercând să înțeleagă ceva. Furtuna din timpul nopții doborâse coroanele, le-a ridicat la loc. Vântul împrăștiase petale și flori, dar pădurea de miresme din ziua precedentă nu dispăruse. Soarele puternic zvânta peticele de iarbă și crengile arborilor care abia foșneau. A privit surprinsă urmele lăsate de pantofii ei în pământul reavăn, de parcă nu le mai văzuse vreodată, nu-și amintea să mai fi fost atât de aproape de natură. Era o liniște adâncă, s-a uitat atent în lungul aleilor, să zărească măcar încă o ființă omenească. A zbârnâit încet un telefon mobil, nu putea fi decât al ei, n-a răspuns și liniștea s-a reașternut peste ea. A constatat cu uimire că înregistra orice amănunt, lucruri pe care nu le mai văzuse, deși erau acolo, sau la care nu se gândise mai înainte. Și-a zis că ar fi trebuit să fie disperată, dar nu simțea niciun fel de durere. A știut că jalea nimănui nu poate să schimbe prezentul.
I se schimba însă viața cu totul peste noapte. Nu mai erau nici două luni până începeau cursurile facultății. Avea să le urmeze? Cu ce bani? Cu ce bani avea să trăiască? O să se mai întoarcă la Dublin? Și visul ei? De ce murise mama așa pe nepusă masă? Știa bine că toate morțile sunt pe nepusă masă, chiar și cele la care te aștepți, dar când e vorba de accidentul unui om perfect sănătos parcă e strigător la cer. Nu înțelegea de ce i se întâmplase, conducea mașina de aproape douăzeci de ani și nici măcar nu o zgâriase vreodată, nu cunoștea pe altcineva care să șofeze cu mai multă precauție.
Cu mare greutate a aflat ce se întâmplase. Era împreună cu unul dintre studenții ei preferați, un băiat în anul terminal pe care intenționa să și-l ia asistent, dacă se va putea, și plecaseră spre o casă de la Vârfuri, nimeni nu știa de ce. O mașină enormă de teren intrase drept în ei, de pe sensul opus de mers, îi aruncase într-un șanț. Nu murise pe loc, ci la spital, iar băiatul de alături supraviețuise cu câteva fracturi. Când i-a relatat el ce văzuse sau ce ținea minte, a simțit un fior: mașina de teren n-avea nici un motiv să-i lovească, spunea tânărul, n-avea niciun obstacol în cale, nu era nimeni altcineva pe șosea, o făcuse intenționat, profesoara claxonase cu disperare până în ultima clipă, dar el văzuse chipul treaz și încordat al șoferului, parcă avea o misiune de îndeplinit și, după ce-i lovise, dispăruse de la fața locului, nimeni nu l-a găsit vreodată. Poliția scrisese în raportul ei că mama, nu se știe din ce motiv, a scăpat controlul mașinii, care a intrat în șanț și în copac.
Anca l-a rugat pe Andrei să-i repete ce ținea minte și el i-a spus de câteva ori aceeași poveste, de parcă o învățase pe dinafară. Devenea paranoică odată cu el, cineva intrase intenționat în mașina mamei și dispăruse fără urmă. Declarase același lucru poliției, dar îi spuseseră că din șocul accidentului își amintea altceva sau poate voia să-i găsească o scuză profesoarei, nu exista niciun martor care să-i confirme spusele și nici urmele de la fața locului nu-l susțineau. Reținuse, nu știa cum, numărul bolidului care se înfipsese în mașina lor, dar poliția spunea că, după verificări și răsverificări, nu găsise acel număr, nu exista. Băiatul a ajuns să creadă că i se năzărise, dar ceva îl împiedica să accepte altceva decât ce era convins că văzuse cu propriii ochi. Fuseseră zăriți după multe minute de un turist care trecea întâmplător pe-acolo și sunase la 112, iar celor de la SMURD le-a trebuit o jumătate de oră să-i scoată din mașina făcută zob.
Nu era chip ca Anca să convingă poliția să facă altă anchetă, n-aveau niciun motiv, nu apăruse niciun indiciu care să le schimbe raportul inițial, cazul era clasat. Ba i-au spus chiar că, dacă ar fi scăpat cu viață, mama ei ar fi fost numai bună de un dosar penal pentru vătămare corporală din neglijență. Ajunsese în statisticile cu morții din neglijență proprie. Era absurd!
***
A lepădat iute sentimentul de autocompătimire. A căutat în adâncul ei, a găsit sfaturi vechi și a hotărât să nu se lase doborâtă, în lumea nebună în care se învârte nimeni n-o să plângă dacă o să se prăpădească și ea. Surprinzător de lucidă pentru o fată de vârsta ei. Atunci am cunoscut-o.
N-am aflat decât mai târziu că o cheamă Anca Pătrașcu și că e fiica profesoarei pe care o știam de pe când era studentă, scrisese un teanc de cărți în deceniul dinainte și fusese în rândul din spate al tinerilor liberali care se tot străduiau să-i dea jos pe comuniștii deghizați ajunși la putere după revoluție. Nu dorise niciodată să apară în primele rânduri, din vreo sfioșenie de neînțeles, ori poate nu fusese lăsată, n-aveam cum ști niciunul. Eu sunt ziarist și munca mea era în vremea aceea să fac portretele oamenilor publici de tot felul, uneori mi se cereau cântăreți și actori, veneau la rând pictorii și scriitorii, de parcă era o modă în funcție de anotimp sau trebuiau bifate niște categorii sociale, rareori oamenii politici, pe ăștia erau alții care-i urmăreau cum dorm ori se ceartă în Parlament. Asta de când începuse noul secol, se diversificase teribil informarea și nu se mai punea pe presa scrisă prețul din secolul trecut, când mă ocupam de treburi mai serioase, politică și cultură. Mi se cereau cancanuri, bârfe, sau măcar portrete colorate și ușurele care să placă oricui, doar că nu mi se sugera că la o adică mai puteam născoci, numai să-l prind în mreje pe trogloditul ahtiat după tabloide. Din fericire, eram destul de hârșit, d-asta mă și aleseseră să fac munca asta, dar nu spun că nu mi se făcea și mie uneori lehamite, noroc că mă lăsau în apele mele, scriam ce voiam, nu schimba nimeni nimic și nimeni nu s-a supărat vreodată că l-am descris altminteri de cum voia să fie văzut, adică era mulțumită cam toată lumea, deși mi se dusese vorba că-s acrit și al dracului, doar eu simțeam că trec anii și-mi pierd serile și nopțile la fel și fel de lansări, sindrofii, spectacole, șușanele, întruniri, colocvii, șezători, vernisaje plicticoase și în crâșmele în care sfârșeau aproape toate, unde eram invariabil invitat măcar de formă, să nu cumva să m-apuc să dau de pământ cu amfitrionii.
Într-o seară din astea am cunoscut-o, aproape un an după accidentul mamei, era cu tânărul Andrei Mincu, fiul unor vechi prieteni. I-am invitat la masa mea și i-am rugat să comande ce vor, era o seară în care habar n-aveam de ce mă simțeam de o surperbă dărnicie în prezența tinereții lor molipsitoare, mi se-ntâmplă din an în Paște. Ba eram chiar dispus să le ascult necazurile, deși n-aveau ei fețe amărâte. Am vorbit în neștire și am povestit o grămadă de lucruri, băiatul mi-a făcut niște confidențe, doar eram un domn pe care-l știa de-o viață și nu umbla cu bârfa, nu prea înțelegeam unde bate, am schimbat subiectul și, cum eram bine dispus, am început să-l laud fetei, spunându-i că n-o să găsească prea ușor un bărbat mai deștept și mai manierat. El roșise, iar fata mi-a întrerupt perorația cu o singură vorbă:
– Știu.
Am rămas descumpănit câteva clipe, nu eram obișnuit să mi se taie macaroana, dar ea avea dreptate, mă apucasem să spun lucruri pe care în mod evident le știa, altfel nu s-ar fi aflat la masa aceea, și abia atunci am privit-o atent, abia de-o observasem când se așezase, o fătucă, îmi zisesem, nici măcar nu-i reținusem numele când se prezentase. Am fost atent la vocea ei gravă, care ar fi impresionat pe o scenă. Nu era frumoasă prin ceva anume, dar întregul trăsăturilor se armoniza ca într-un canon al picturii de pe vremuri și eram sigur c-o să mi se fixeze în memorie. Mi s-a părut că are o lumină în jurul ei, cum au numai oamenii foarte hotărâți și siguri pe ei. Abia atunci am întrebat-o cum o cheamă, m-am scuzat că nu-i reținusem numele, cine reține dintr-odată numele cuiva? În prima clipă n-am făcut nicio legătură, apoi am înțeles de ce erau împreună, Andrei era studentul preferat al mamei ei, mai bine zis fusese.
– Condoleanțe, m-am grăbit să spun.
Mi-a mulțumit cu un zâmbet, mi-am cerut scuze că am deschis subiectul și atunci mi-a răspuns că am făcut foarte bine, l-ar fi deschis ea oricum, morții sunt cu noi mereu și mama ei nu se va liniști decât când ea o să afle ce s-a întâmplat. Mă aruncase cu două vorbe în ceață. Am sorbit cu zgomot din băutura din fața mea și i-am spus cu greu:
– Nu știu ce s-a întâmplat.
– Nu știi de accidentul pe care l-am avut anul trecut? m-a întrebat Andrei.
Am ridicat din umeri. Probabil sunt milioane de lucruri care se petrec în jurul nostru și pe care nu le știm. Mi-a povestit cât a putut de succint, parcă ceva nu se lega, dar întâlnisem atâtea la viața mea că nu era să devin și eu paranoic și să văd peste tot comploturi. Am tăcut, mi-era milă de ei să le-o spun, poate se așteptau să sar în sus de indignare.
Pe urmă Anca a început să istorisească ceva, cu o voce neimplicată, de parcă vorbea despre niștre străini. Era un amestec neclar despre un caiet sau acte sau și una și alta găsite într-un birou al mamei sale, o poveste de familie pe care n-apucase s-o lămurească și nici nu știa cum. Am ciulit urechea, fără să mă arăt prea curios, din experiență știu că afli mai multe dacă lași omul să spună tot ce are de spus, fără să-l pisezi cu întrebări.
În jurul nostru era un zumzet continuu, voci calde, râsete, muzică, dans, chelneri aferați, din când în când îmi aplecam urechea spre fată să aud ce spune și atunci vedeam cum Andrei îi strânge ușor antebrațul peste care își așezase palma, de parcă i-ar fi făcut un semn să continue nestingherită.
Apoi s-a oprit. N-am zis nimic. Lângă noi apăruse o țigăncușă cu un coș de flori, am cumpărat una și i-am oferit-o ceremonios.
– N-ai fost atent la nimic, mi-a zis. Îi rugasem să mă tutuiască și mă simțeam bine că se conformau amândoi.
– N-are nicio legătură, am spus. Dar e o chestiune prea gravă s-o disecăm în seara asta, avem vreme și mâine. Acum vă rog să dansați.
Suna aiurea, de parcă le-aș fi comandat ce să facă. Spre surprinderea mea, nu s-a împotrivit niciunul, poate pentru asta și intraseră în local și i-am privit o vreme pe ringul de dans, prin fumul albăstriu al țigaretei pe care mi-o aprinsesem, dansau strâns îmbrățișați, se legănau senzual și frumos, ea fredona și plutea pur și simplu și mi-am închipuit cum i-ar fi stat dansând în vreun club din Dublin, apucase să-mi spună povestea, au rămas pe ring multă vreme, sărutându-se, mă gândeam că aș face bine să surprind într-un text scena asta de o frumusețe aparte. Muzicanții începuseră să-și strângă instrumentele, când și-au amintit de mine și-au revenit la masă îmi studiam petele galbene de nicotină de pe degete, jurându-mi a nu știu câta oară să mă las de fumat.
Am plătit și am plecat, mulțumindu-le pentru seara pe care mi-o oferiseră. Nu înțelegeau nimic din vorbele mele, dar nici nu păreau să se străduiască.
După câteva zile am reîntâlnit-o și am rugat-o să-mi spună pe îndelete tot ce-mi povestise în local. Am știut din prima clipă ce-ar trebui să fac. Am rugat-o să-și vadă de treabă o vreme, să nu mai agite apele, să se poarte de parcă s-ar fi împăcat cu soarta, dacă avea cumva dreptate și cineva o urmărise pe mama ei, era bine să nu-i mai zgândăre. A dat din cap fără o vorbă, dar eram convins că mă va asculta.
Am făcut o cerere în numele ei la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și am așteptat. După multe săptămâni am răsfoit niște dosare prăfuite, cu file îngălbenite, am cerut altele și altele, am aflat amănunte din trecutul întunecat al unor persoane, mi se încrețea pielea de câte turnătorii ieșeau la iveală, de câte destine retezate fără noimă. N-o puteam lăsa pe fată să intre în toată murdăria, am selectat doar câteva pagini pe care mă gândeam să i le arăt. Pe urmă am aflat adresa unui bărbat care se ocupase de principalul dosar, l-am căutat, era un pensionar sfrijit din Ploiești, locuia într-un bloc vechi din centrul orașului, ușa de lemn masiv a apartamentului avea trei rânduri de yale. Nu m-a primit, îi vedeam prin ușa întredeschisă țeasta lucie brăzdată de cicatrice vechi. Am schimbat câteva vorbe prin ușa abia întredeschisă, pentru el toate faptele de care îl întrebam erau vechi, clasate, fără urmări, cine naiba eram eu să răscolesc trecutul, am priceput că n-o să primesc răspuns la nicio altă întrebare și totuși m-am încăpățânat să-l întreb ce-a fost cu accidentul Irinei Pătrașcu. M-a lăsat să aștept o vreme până să mai spună ceva, părea să se gândeacă dacă să-mi mai răspundă, sau poate habar n-avea, eram convins c-o să-mi trântească ușa în nas, dar a mormăit câteva vorbe:
– N-am nicio legătură. Dar probabil începuse să scormonească…
– Cine are?
– Eu nu mai sunt activ demult. Mă scuzați.
Înainte să apuc să mai spun ceva, a închis și am auzit cum zăvorăște ușa pe dinăuntru.
Când am revăzut-o pe Anca Pătrașcu i-am povestit hodoronc-tronc cum fusese secolul prin care trecusem, aveam de mai mult de trei ori vârsta ei, văzusem destui cum se ridică fără măsură și se prăbușesc împinși de alții și mai văzusem destui care n-au mai apucat să-și împlinească visele.
– Ce vrei să-mi spui cu toate astea? m-a întrebat.
– O să afli ce căuta mama ta și ce-a fost cu bunica ta și ce-a fost cu străbunica ta și cum au fost vremurile. Să fii fericită că nu le trăiești.
– Ce legătură au toate astea cu mama?
– Va fi liniștită că știi.
Urma să-i spun povestea prin care trecuseră, pe care acum o știam bine, cunoscusem toate personajele.
Din volumul in pregatire la Editura Cartea romaneasca