Li s-a schimbat viața, fără doar și poate. Dar cel mai important a fost cum s-a schimbat Irina. În scurt timp, era o cu totul altă fată, de parcă lepădase în urmă frustrări și obiceiuri ce păreau eterne. Mai întâi s-a înălțat peste noapte cu mai mult de-o palmă, își întrecea multe colege în înălțime, dar nu se mai rușina de asta, încetase să mai meargă cocoșată ori să-și prindă umerii cu mâinile, să pară mai micuță. Dreaptă și cu pieptul în față sărea în ochii oricui. Și-a schimbat înfățișarea, și-a lăsat părul să-i crească până la umeri, îl purta prins invariabil cu o bentiță albă, care-i lăsa liberă scoica delicată a urechii. Nu se machia, dar folosea întotdeauna un strugurel să nu-i crape buzele, care străluceau cu discreție. Intuia că nu trebuie să mai fie reținută, să dea farmec hainelor comune pe care le îmbrăca, să nu arate provincială, să-și ascundă neștiința când nimerea într-o discuție cu subiect străin ei, să nu-și dosească mândria. Începea să-și dea seama că va deveni o femeie atrăgătoare, în cazul în care nu devenise deja. Ura în continuare uniformele și numerele matricole, dar acum sarafanele bleumarin i se păreau o modă pe cale s-o lanseze ea însăși și reușea să strălucească în ele. N-avea curajul să le scurteze deasupra genunchilor, cum încă ar fi cerut moda, dar le făcea un tiv la limită, o idee sub genunchi, și toate fetele au imitat-o în mai puțin de-o săptămână, profesoarele s-au uitat lung la ele, le-au scos în fața clasei, să vadă dacă toate sarafanele erau la fel de lungi, și n-au spus o vorbă.
Abia aștepta să se ducă la școală, lucru care nu i se mai întâmplase. A început să citească cu fervoare, tot ce-i cădea în mână, se înscrisese la mai multe biblioteci de unde împrumuta săptămânal teancuri de cărți, își făcea lecțiile repede, cum se obișnuise, îndată ce venea de la școală, și pe urmă citea la veioză până mult după miezul nopții. A ținut-o ceva mai mult de un an. Și în acealași timp a apărut pasiunea limbilor străine, își băgase în cap să recitească toate cărțile care îi plăcuseră în limba în care fuseseră scrise. A luat lecții intensive de franceză, engleză, spaniolă, destul de repede se descurca singură în toate limbile romanice. Profesorii erau încântați de noua lor achiziție, o propuneau pentru fel și fel de concursuri și olimpiade, obținea peste tot locul întâi, Irina mergea știind că era în primul rând spre lauda profesorilor despre performanțele cărora se vorbea la fel și fel de reuniuni, dar intuise că în toate concursurile se poate confrunta cu ea însăși mai mult decât în școală, putea afla cât mai multe, putea fi cât mai bună, să-i depășească pe toți, așa bastardă cum era.
N-ar fi recunoscut-o, dar își pusese în gând să ajungă foarte sus, unde să n-o mai poată atinge răutățile nimănui. Atunci și-a spus că trebuie să urmeze filologia și să ajungă profesor universitar. Câți profesori universitari sunt într-o țară? Câteva sute. Câți într-o specialitate? Câteva zeci, nici măcar atâta. Iar în jurul ei ar fi fost milioane de oameni de părerea cărora să nu-i pese!
Își făcuse mulți prieteni noi, care nu-i știau trecutul, atrași de naturalețea și spontaneitatea pe care ei abia reușeau să le mimeze. Obiceiurile lor de elevi erau cele știute, cu caietele cu oracole, în care își făceau urările de viitor, Irina a aderat pe loc la ele și nu s-a sfiit să le arate cu ce sosise din orașul ei provincial, spre bucuria fetelor care aflau lucruri noi. Nu se dădea în lături să dea o mână de ajutor, când era nevoie, chiar să-și lase colegul de bancă să copieze la teze, fără ifose și fără să aștepte ceva în schimb.
Aproape și-a dat seama peste noapte cum ajunge în centrul atenției, e căutată de colegii care o chemau la ceaiuri sau în mici excursii, multă vreme n-a refuzat pe niciunul, doar așa îi putea cunoaște pe toți și să-i cearnă, încet i s-a dus faima de fată de comitet. Fusese destul de contrariată la primele întâlniri, pentru că, deși cei care o chemau îi erau colegi, în casele lor întâlnea mai mult adolescenți care învățau prin alte părți, la liceul de arte sau la cel de muzică, i se părea că intră în altă lume, vorbeau de expoziții, concerte, simeze, turneele unor interpreți de care n-auzise, despre stiluri de pictură sau de muzică, afla cu oarecare mirare de oameni probabil importanți de a căror existență nu avea habar și ceea ce o surprindea era că niciunul nu se împăuna cu ce spunea, nu mai întâlnise pe nimeni la vârsta lor cu atâta dezinvoltură și lipsă de infatuare. Vârsta ar fi trebuit să-i pună în mișcare mecanismul mimetic, dar ea continua să participe fără să absoarbă ceva, surprinzându-i pe cei din jur cu o prospețime pe care ei n-o aveau.
Era vremea rockului, a twistului și a altor dansuri sofisticate, care îi înnebuneau pe tineri, cu atât mai tentante cu cât încă nu erau agreate de autorități, erau socotite dansuri ale apusului imperialist și putred. Copiii pictorilor care călătoreau în străinătate aveau reviste în care se vorbea de nebunia Woodstock, de flower power și de revoluția psihedelică și se dădeau mari cu ce citiseră. Studenții puțini care se nimereau la ceaiuri se arătau mai degrabă interesați, chiar și după doi ani, de cât de greșit acționaseră studenții parizieni în timpul revoltei din 68, nu fusese niciunul de față, dar știau cu toții că mișcarea nu depășise perimetrul Parisului, nu putea fi un exemplu, n-avusese nicio urmare politică în afara căderii bietului președinte De Gaulle pe care îl ovaționaseră în delir la București, așa cum nici protestul de Crăciun, din 67, de la Facultatea de Drept din București n-avusese vreun ecou nici măcar între colegii celor care participaseră, avusese grijă Securitatea să le închidă gura tuturor, așa a reușit să îngroape povestea în molozul acelor zile și nimeni n-a mai vorbit de ea vreodată. Majoritatea habar n-aveau ce se întâmplase și ridicau din umeri, convinși că oricum n-ar fi aflat mai multe.
Cei romantici oftau după Bob Dylan ori Leonard Cohen, unul dintre băieți, care visa să aibă o formație a sa, le cânta aproape de fiecare dată balade celebre, Suzanne, Bird On The Wire, Lady Midnight ori The Partizan. Irina și-a impus să nu cadă în brațele lui de emoție și se făcea că nu înțelege aluziile timide să-l însoțească în plimbări în parc, iar dacă invitațiile deveneau directe pretexta invariabil că este obosită și-i lipsește apetența pentru natura vie. Dar avea să-l țină minte pe șatenul înalt și subțire pasionat de matematici.
Se întâlneau în case care i se păreau mari și frumoase, cu pereți în calcio vecchio, uși masive din stejar și mobile patriarhale, din alt secol, nu se comparau cu apartamentul în care locuia ea, nici măcar cu casa lăsată în urmă la Ploiești, despre care crezuse multă vreme că e aproape un palat. Mai toate se ridicau pe străduțe aproape de Herăstrău, se ducea până acolo hurducăită într-un tramvai cu două vagoane, care pe vremea aceea își avea traseul pe Calea Dorobanților, arteră largă cu case obișnuite și vile de o parte și cealaltă, încă nu se construiseră blocurile arogante. Mai mergea puțin pe jos și intra în cartierul umbrit de arborii enormi ale căror rădăcini uriașe formaseră crăpături în asfaltul interbelic al trotuarelor. Pe pereții caselor atârnau tablouri cu naturi moarte și grădini suspendate pe care le văzuse în expoziții sau care semănau cu acelea, semnate de proprietarii caselor, mai toți pictori sau medici mai vestiți decât mama. Pictorii care își aveau atelierele înșirate unul lângă celălalt pe altă stradă din apropiere i se părea că se îmbrăcau altfel și se purtau cu o dezinvoltură incredibilă, vorbind cu oricine despre orice, mai ales despre succesul unor confrați, priviți, i se părea Irinei, cu pizmă, dar întotdeauna aveau grijă să amintească, indiferent de subiect, drumurile pe care le făcuseră ori urmau să le facă în Occidentul pe care îl descriau ca pe ceva fabulos, greu de zugrăvit în cuvinte, cu totul altfel decât în propaganda ziarelor, radioului sau a televiziunii apărute de un deceniu.
În petrecerile lor de tineri nu se amestecau niciodată adulții, nici nu-i vedea. Dar uneori nimerea, dusă de vreo gazdă năucă să-i arate cine știe ce, în alte încăperi pe care nici nu le bănuia în căsoaiele mari, în care grupuri mici de adulți, părinții sau unchii gazdei împreună cu vreun prieten sau doi, ședeau cufundați în fotolii adânci, discutând aprins, fără să se arate deranjați de intrusiune sau măcar să se întrerupă în scurtul răgaz cât nechemații rămâneau acolo. Așa a surprins vorbe despre starea literaturii și a picturii și i s-a deschis mintea spre subiecte pe care nu le auzise abordate nicăieri. Totul a fost scris și spus, ziceau, totul a fost pictat, generațiile ultime n-au făcut decât să reia mereu întrebările celor dinainte, încercând să dea un alt răspuns și te întrebi dacă poate fi dat. Dar uimirea cea mare i-o provocau vorbele despre regim și starea politică, nu se gândise niciodată mai serios dar presupunea că adulții aceia, asemenea tuturor celor pe care îi cunoștea ea, erau susținătorii vremurilor, membri de partid, poate chiar cu funcții importante, și i se arătau dintr-odată că disprețuiau mai tot ce se făcea în jur și nu lipseau criticile. Mai mult, propuneau o complicitate – dar Irina abia mult mai târziu avea s-o numească așa: eu mă fac că susțin regimul și-l proslăvesc prin tot ce sunt în stare să creez, iar tu, stat, te faci că ai grijă de operele mele, mi le cumperi, le tipărești sau le expui în muzee, măcar în expoziții temporare și mă plătești bine. Sigur nu vorbeau cu cuvintele astea, dar ăsta era sensul. În timpul ăsta, continuau ei, osanalele aduse realizărilor statului vor fi urmate de public, și statul va fi încântat, pentru că are nevoie de slugi, de manifestări clare de slujire. Nu-i erau prea limpezi pozițiile unora sau altora, dar intuia că în ce auzea se ascundea o farsă, o prostituare, voia să creadă că niciun artist adevărat n-ar face asta. Instinctul îi spunea că trebuie să se prefacă a nu fi auzit nimic, până în ziua în care va fi înțeles ca lumea sensul acelor vorbe care o tulburau mai mult chiar decât înjurăturile și criticile directe care semănau cu vorbele auzite o dată la postul de radio Europa liberă, despre care era bine să nu vorbești și să nu se știe că-l asculți, dacă nu voiai să te ridice securiștii.
Din volumul in pregatire la Editura Cartea
Romaneasca