Neculai Gh. Iorga este deschizătorul unei strălucite familii de plăsmuitori în lumea vizualului. Spre a evoca un dialog din vremea Primului Imperiu între un aristocrat din Vechiul Regim, cu o lungă genealogie întinsă pe mai multe veacuri, pornind chiar din vremea lui Charlemagne, și un proaspăt înobilat, și Iorga ar putea spune, cu fatuitate, la fel ca cel din urmă, că el este un strămoș! Și chiar este, la cei 80 de ani ai săi, abia împliniți pe 2 mai, ce și-i poartă cu vigoare și entuziasm tineresc.
Spre a-și celebra această frumoasă vârstă ce-l plasează, de drept, în rândul seniorilor, a decis să deschidă o expoziție la U Art Gallery, în sala „On Top of Bucharest” de la etajul VII al unui bloc de pe Bd. Iancu de Hunedoara nr. 8. Dar nu este o simplă expoziție de pictură și grafică, așa cum a mai organizat sărbătoritul de atâtea ori – căci are un palmares impresionant a cărui simplă citare, fără comentarii, ar acoperi mult pagini ale acestei reviste – ci o expoziție de familie, în care își prezintă și ilustra descendență, de care are toată dreptatea să fie mândru: manifestarea și-a așezat-o sub genericul Clanul artistic Iorga și, pe simeze, alături de maestru, figurează fiul acestuia, Bogdan, și fragedele odrasle ale sale, Aron și Nicodim, toți mânuitori ai unora dintre ustensilele făuritorului de frumos. Și, pentru a-și întări demersul cu un panseu al uni „coleg” mai mare, Iorga Sr. a ales un citat elocvent din Picasso care spunea că „Fiecare copil este un artist. Problema este să rămână artist atunci când va crește.”
Plastician cu multiple posibilități de expresie, Neculai Iorga este un spirit solar, un generos, un risipitor de forme și culori. Fascinat de natura înconjurătoare și de frumusețea cu care a hărăzit-o Divinitatea, el nu se limitează la un subiect anume, chiar dacă are preferințe evidente pentru cai și zburătoare. Peisajul este o constantă în opera sa, fie în forma sa naturală, fie ca rezultat al genialității umane concretizată în edificii, orașe, cetăți, ambarcațiuni, etc. De la sugestia oferită de motivul ales, artistul sintetizează până la obținerea unor euritmii decorative de mare rafinament, așa cum sunt prorele gondolelor de pe canalele venete. Arhitectura suscită aceeași simplificare și epurare a elementelor inutile: siluetele cupolelor de moschei și avântatele minarete din imperialul Țarigrad – de unde și numele, aici fiind capitala bazileilor creștini ortodocși iar apoi a padișahilor otomani – au, în pictura lui Iorga, o simplitate deconcertantă, aproape nefirească pentru opulența Constantinopolului. Malurile albastre ale Bosforului sunt continuate de conturele, tot albastre, ale acelor lăcășe de cult folosite, pe rând, de două confesiuni totalmente diferite. Fronturile de case din falnica republică a dogilor devin, la fel, jocuri de pătrate și dreptunghiuri surmontate arcadelor elegante, în tonuri de roșu greu, nobil, specific locului al cărui nume l-a și împrumutat acea nuanță – roșu venețian. Intersecția denivelată a unei străzi din Sighișoara oferă spectacolul schimbării dramatice a planurilor și sugestii expresioniste în tratarea suprafețelor fără unghiuri drepte, cu perspectivă inversă, ca în filme de Robert Wiene sau de Paul Leni. Nostalgiile sibiene – spațiu de lucru și de visare timp de mai multe decenii pentru plastician – sunt consemnate în câteva pânză de mare vigoare.
Spre a-și „omagia” colegul mai mare din care a preluat și citatul menționat, Iorga a făcut un portret sentimental al magistrului Picasso, în tușe largi, energice. Și tot o amintire a unei suite de desene și litografii a acestuia sunt și lucrările cu fauni bărboși (poate autoportrete!?!), ce strâng în mână câte o sticlă de băutură și nimfe voioase, jucăușe. Seria „tanagrelor” face parte din jurnalele de călătorie ale artistului peregrin prin bazinul mediteranean marcat de civilizația greacă. De la aceste schițe după teracotele antice și până la schițele de nud nu este decât un pas, pe care Iorga îl face cu o vioiciune juvenilă exact ca în anii studenției când, la atelier, se trecea de la studiul după ghips la acela după natură, fapt ce suscita o îndoită atenție la trasarea formelor planturoase, lascive, ale unui model feminin în care învățăcelul naiv decela și posibile plăceri, încă neștiute de el, dar îndelung imaginate și dorite. Nudurile, de o deosebită sculpturalitate, pluriaxiale, pozițiile lor îndrăzneață, anatomia plină, rotundă, denotă capacitatea artistului ce a atins vârsta senectuții înțelepte de a mai visa la acele plăceri, acuma doar bănuite și, poatre, retrăite anamnetic.
Mediul subacvatic îl preocupă datorită paletei reci, profunde, pe care o poate dezvoltă atunci când figurează pești și animale marine. Zborul este o altă temă predilectă, Iorga având o deosebită dotare pentru a surprinde velocitatea, fâlfâitul de aripi al păsărilor, în acord complementar. Dar, mare admirator al anatomiei cabaline, sub penelul său falnicii bidivii devin, cu siguranță, descendenți din stirpea sacră a lui Pegas. Chiar dacă nu totdeauna planează cu aripi întinse până la cer, toți sunt prezentați într-un galop zburător de sorginte egipteană. Ne amintim de o sugestivă compozitie de acum mulți ani în care autorul, pleșuv și bărbos, se autoportretizase călărind, printre nori, pe un asemenea armăsar de basm, ținându-și, cu fatuitate, penelul și paleta în chip de lance și scut, ca un „chevalier sans peur et sans reproche”, așa cum se adjudecă, de atâta vreme, în societate și între colegii de breaslă prin creația sa originală, nesupusă modelor sau comenzilor oficiale cu orientare partinică.
Iorga Jr., adică Bogdan Gheorghe, este un valoros artist vizual ce mânuiește cu dexteritate și talent aparatul fotografic și camera de filmat. El este și un membru de frunte al Asociației „6 Dorobanți”, organizație de reînscenare a unor episoade emblematice din istoria modernă a Patriei și a lumii. În calitatea sa de șef al Serviciului Fotografic și de istoric al unității – adică al unei „armate de duminică” în care sunt reuniți civili cu profesii variate dar cu pasiuni comune pentru istorie și experimentarea pe viu a momentelor cheie ce au adus independența sau reîntregirea națională, prin intermediul unor spectacole de „istorie vie” organizate de grup – a decis să prezinte pe simeză o suită de imagini de pe „front”, dintr-o campanie de anul trecut, de la Fundata. În cadre tonate sepia și de dimensiunea standard a celor produse de Serviciul Foto-Cinematografic al Armatei în timpul Războiului cel Mare, Bogdan Iorga suprinde specificul acestui „Kriegspiel” (joc de-a războiul): tabăra de corturi, comandanții forțelor inamice, acoperiți de decorații și de fală, întreținându-se amical în timpul unui armistițiu, soldații în front, așteptând revista trupelor ori mărșăluind pe o potecă de munte sau discutând în grupuri mici, după apelul de seară, când beneficiau de puțin timp de relaxare. Vremea nu a fost cea mai favorabilă în acea campanie, așa că ploaia și ceața au învăluit de multe ori tabăra. Reporterul de front și-a concentrat atenția pe câțiva drăgălași copii de trupă – întâmplător (sau nu!) chiar propriile odrasle – ce urcau, voinicește, o coamă de deal, cu bocancii și capelele prea mari pentru constituția lor plăpândă, încă nepotrivită cătăniei. Cei doi curajoși mici ostași se proiectau pe perdeauna înfricoșătoare de ceață, care ascundea crevasele și necunoscutul de dincolo de propriile linii de apărare.
Dar, pe lângă faptul că, duminica – la fel ca și părintele lor – Aron și Nicodim, sunt mici dorobanți, în orele de repaus sunt și pasionați plasticieni. Iar producțiile lor artistice nu sunt cu nimic influențate de sau diriguite, din umbră, de mâna și intențiile părintești. Dimpotrivă, se bucură de o totală libertate de creație. Așa că, valoarea acuarelelor și desenelor expuse de ei este incontestabilă, evident la nivelul vârstei și al bagajului lor de cunoștințe plastice. În concordanță cu etatea lor fragedă, muzeul imaginar nu poate fi prea bogat. Totuși „Deșertul” lui Nicodim (clasa a II-a), cu un șir de cămile – bine observate din punct de vedere anatomic și stilizate cu gust – ce evoluează între două linii paralele, galbene, este rodul unei sinteze de care ești capabil la o vârstă mai avansată. La fel, „Scafandrul” și mediul acvatic atât de variat în fauna prezentată acolo, cu lux de amnănute, pare inspirat de o experiență personală și de orbservarea fundului de ocean prin hubloul unui batiscaf. Lumea clownilor și a acrobaților este consemnată, cu imediatețe și culoare locală, în planșa „La Circ”. Aron, frățiorul mai mic, abia în clasa I, este capabil de aceeași vervă. Și el este atras de zonele exotice, și schițează piramidele egiptene, cu atenție la dimensiunea și stereotomia blocurile din care sunt construite acele minuni ale lumii. „Calul în curte” zburdă pe lângă gard, cu o coamă bogată fâlfâind în vânt, ce-l aseamănă unui fioros leu. Adorabila acuarela intitulată „La mare” se dezvoltă pe două planuri (căci fuga perspectivală este încă necunoscută unui băiețaș dar intuiția îi dictrează o departajare între zona depărtată și cea apropiată): cel de sus este albastru spre a sugera întinsul apelor pe care sunt plasate, direct din pensulă, fără contur prealabil de creion, două siluete ce țin între ele o minge roșie (doi copii care se joacă) pe când cel de jos este galben pentru a specifica nisipul, și în centru se află o masă cu două personaje (poate părinții!?). „Livada cu meri” este rodul unei observații sintetice a mediului natural. Oricare dintre lucrările lor sunt pline de poezie imanentă și invită la visare chiar dacă intenția micilor artiști a fost doar aceea de a reprezenta lumea cunoscută lor.
Clanul artistic Iorga se prezintă în plenitudinea creativității în toate cele trei componente de vărstă ale sale din care se relevă un lucru cert: Iorga Sr. și Iorga Jr. au reușit să rămână copii; urmează să vedem dacă și progeniturile vor găsi arta de a se păstra copii și de a practica arta ca o carieră de bază, recompensantă spiritualicește pentru ei și pentru admiratori, așa cum este cazul la moșul și părintele lor.