Încă o oră până la miezul nopții.
Cu toate că era deja sfârșitul primăverii, era mai întuneric decât se aștepta. Mai mult, apa, acolo jos, era aproape neagră, ca un văl acoperind ceva ce părea un hău nesfârșit.
Nu-i plăceau ambarcațiunile, sau poate că marea era misterul pe care nu-l înțelesese. Dârdâia tot timpul când bătea vântul, ca acum, și Świnoujście dispăru încet în neant. Obișnuia să stea cu mâinile încleștate în jurul balustradei și să aștepte până când casele își pierdeau forma, părând doar niște pătrățele pe cale să se dizolve, în timp ce întunericul din jurul lui devenea din ce în ce mai pătrunzător.
Avea douăzeci și nouă de ani și îi era frică.
Îi auzea pe oamenii care se mișcau în spatele lui și care se îndreptau și ei undeva; încă o noapte, câteva ore de somn, și aveau să se trezească într-o altă țară.
Se aplecă înainte și închise ochii. I se părea că drumurile acestea deveniseră din ce în ce mai problematice odată cu trecerea timpului, iar mintea lui era la fel de conștientă de pericolele care-l pășteau ca și corpul lui; mâinile îi tremurau, fruntea îi era leoarcă de transpirație și obrajii îi ardeau, cu toate că tremura în bătaia aprigă a vântului. Peste două zile urma să stea exact în același loc, doar că pe drumul de întoarcere și avea să uite că jurase să n-o mai facă niciodată.
Dădu drumul balustradei, deschise ușa care delimita frigul de căldură și care-l conduse spre una dintre scările acelea lungi unde niște fețe necunoscute se îndreptau spre cabinele lor.
Nu voia să doarmă, nu putea să doarmă, nu încă.
Barul nu era cine știe ce, cu toate că M/S Wawel era unul dintre cele mai mari feriboturi care făcea curse regulate între nordul Poloniei și sudul Suediei; dar locul ăla, mesele pline de firimituri și scaunele cu patru bețe subțiri pe post de spătar nu te îmbiau deloc să zăbovești pe-acolo prea mult.
Transpira în continuare. Mâinile lui se repeziră după sendviș și halba de bere, în timp ce se holbă drept înainte, încercând să nu pară speriat. Câteva guri de bere și o jumătate de felie de cașcaval cu care se lupta împotriva senzației de rău, gândindu-se că un gust nou îl va elimina pe cel vechi: mai întâi o friptură grasă de porc pe care a fost nevoit s-o mănânce ca să-și protejeze stomacul și apoi chestia aia gălbuie, ascunsă într-o masă maro, cauciucată — numărase fiecare înghițitură, de la unu până la două sute, până când biluțele de cauciuc îi alunecaseră pe gât, zgâriindu-l pe dinăuntru.
- Czy podać panu coś jeszcze?
Femeia tânără care-l servise îl privi, apoi scutură din cap: nu, nu în seara asta, s-a terminat.
Fierbințeala din obraji se transformase într-o amorțeală. Își zări fața palidă din oglinda de lângă casa de marcat și împinse farfuria cu sendvișul neatins și paharul plin cât putu de departe pe tejghea, apoi arătă cu degetul spre ea până când chelnerița pricepu ce vrea și o mută pe raftul cu vase nespălate.
— Postawić ci piwo?
Era un bărbat cam de vârsta lui, ușor amețit, genul care intră în vorbă cu oricine ca să nu se simtă singur. Continuă să se holbeze drept înainte, întors spre fața albă din oglindă, nici măcar nu se răsuci spre cel care-i vorbise. N-avea cum să știe dacă nu cumva se prefăcea beat și voia să-i facă cinste cu o bere fiindcă știa ce căuta pe vasul ăla. Lăsă douăzeci de euro pe tăvița argintie cu bonul și părăsi încăperea aproape pustie, cu mese goale și muzică ridicolă.
Îi venea să urle de sete și limba încerca să găsească niște salivă ca să umezească măcar pentru moment locurile uscate, dar nu îndrăznea să bea, de teamă să nu i se facă rău și să vomite ceea ce înghițise.
Trebuia să păstreze totul în stomac pentru că altfel — și era conștient că așa funcționau lucrurile — altfel era un om mort.
Asculta păsările, cum făcea adesea târziu după-masa, când aerul cald dinspre Oceanul Atlantic se retrăgea și lăsa loc unei seri reci de primăvară. Era momentul lui preferat — terminase ce avea de făcut, dar nu era câtuși de puțin obosit și avea destule ore până când trebuia să se culce în patul îngust din camera de hotel și să încerce să adoarmă în camera aceea care urla a pustietate.
Erik Wilson lăsă aerul rece să i se izbească de obraji. Închise ochii preț de câteva secunde ca să-i ferească de lumina puternică a reflectoarelor care inundară toată zona cu o lumină mult prea albă. Își lăsă capul pe spate și miji ochii cu grijă spre bobinele mari de sârmă ghimpată din cauza cărora gardul părea și mai înalt decât era, încercând să scape de senzația că raza aceea era îndreptată chiar spre el.
La câteva sute de metri mai încolo se auzea un grup de oameni care se deplasau pe o bucată dură de asfalt, întinsă și iluminată.
Șase bărbați îmbrăcați în negru în fața, în jurul și în spatele celui de-al șaptelea.
Și o mașină la fel de neagră care-i urmărea încet. Plin de curiozitate, Wilson privi fiecare pas.
Transport obiectiv protejat. Transport pe teren deschis.
Brusc, un alt sunet îl anihilă pe cel de dinainte. Cineva trăsese câteva focuri de armă. Cineva trăsese câteva focuri răzlețe, unul după altul, spre oamenii care se deplasau pe suprafața de asfalt. Erik Wilson stătu nemișcat și văzu cum doi dintre oamenii îmbrăcați în negru aflați cel mai aproape de obiectivul protejat se aruncară asupra acestuia și-l trântiră la pământ, pe când ceilalți patru se întoarseră și încercară să localizeze sursa focurilor.
Procedară exact ca Wilson: încercară să identifice arma, trăgând cu urechea.
Un kalașnikov.
Un foc tras dintr-un pasaj dintre două clădiri joase, de la patruzeci, poate cincizeci de metri depărtare.
Păsările care cântaseră adineauri dispăruseră deja, la fel ca și vântul cald care în curând avea să se răcească.
Lui Erik Wilson nu-i scăpa nicio mișcare din spatele gardului și percepea fiecare moment de tăcere. Bărbații în negru începură să tragă și mașina acceleră puternic, pentru ca apoi să se oprească foarte aproape de obiectivul protejat, plasându-se în calea focurilor ce veneau în continuare dinspre cele două clădiri joase. După doar câteva secunde, nu mai mult, corpul protejat fu târât pe bancheta din spate prin portiera deschisă și vehiculul dispăru în întuneric.
— Bine. Vocea venea de undeva de sus.
— Cam asta a fost pentru seara asta.
Difuzoarele erau plasate chiar sub reflectoarele mari. Președintele supraviețuise acestei seri, încă o dată. Wilson se întinse și ascultă. Păsările se întorseseră. Un loc ciudat. Era a treia oară când vizita FLETC, adică Federal Law Enforcement Training Center, aflat în punctul cel mai sudic al statului Georgia — o bază militară a statului american, loc de antrenament pentru DEA, ATF, US Marshals, Border Patrol și cei de aici, care tocmai salvaseră din nou țara, numiți Secret Service. Sigur fuseseră ei, își spuse cercetând asfaltul iluminat, era mașina lor, echipa lor, se antrenau destul de des pe aici.
Continuă să se plimbe de-a lungul gardului care îl separa de o altă realitate. Aerul era ușor de respirat, mereu îi plăcuse clima din locurile acelea, era mult mai multă lumină și mai cald decât în Stockholm, unde așteptai o vară care părea că n-o să sosească niciodată.
Părea un hotel ca oricare altul. Traversă holul și o luă spre restaurantul ponosit și scump, dar se răzgândi și coti spre lifturi, după care urcă la etajul al doisprezecelea din clădirea care, timp de câteva zile, săptămâni sau luni devenea căminul comun al cursanților.
În cameră, aerul era sufocant și prea cald. Deschise fereastra care dădea spre terenul de antrenament și privi un timp spre lumina orbitoare, apoi porni televizorul și se plimbă printre canalele ce păreau că difuzează același program. Lăsă televizorul deschis până când avea să se culce. Era singurul lucru care reușea să anime cât de cât o cameră de hotel.
Nu-și găsea locul.
O senzație de neliniște i se târî dinspre stomac spre picioare și Wilson se ridică de pe marginea patului, își dezmorți membrele și se duse la birou, unde se aflau cele cinci telefoane mobile aliniate la câțiva centimetri distanță unul de celălalt pe suprafața goală, cinci telefoane identice între lampa cu abajurul puțin prea mare și mapa din piele neagră.
Le ridică pe rând și le verifică. Pe primele patru nu-l sunase și nu-i lăsase nimeni niciun mesaj.
Pe cel de-al cincilea — își dăduse seama dinainte să-l fi atins.
Opt apeluri pierdute.
Același număr.
El aranjase astfel. Pe telefonul din urmă putea fi sunat doar de la numărul acela. Și nici Wilson nu suna alt număr de la el.
Două cartele reîncărcabile neînregistrate de pe care se sunau și, în caz că ar fi vrut cineva să facă cercetări ca să localizeze telefoanele, n-ar fi găsit niciun nume, ci doar două numere care primeau și inițiau apeluri, doi clienți necunoscuți care nu puteau fi găsiți nicăieri.
Se uită la celelalte patru aparate ce zăceau pe masă. Același aranjament, toți sunau la același număr și toate aveau acces la un singur număr secret.
Opt apeluri pierdute.
Erik Wilson strânse puternic telefonul lui Paula.
Calculă în minte. În Suedia trecuse de miezul nopții. Formă numărul.
Vocea lui Paula.
— Trebuie să ne vedem. La etajul cinci. Într-o oră.
La etajul cinci.
Vulcanusgatan 15 și Sankt Eriksplan 17.
— N-am cum.
— Trebuie să ne vedem.
— Nu se poate. Nu sunt în țară.
Respirație grea. Foarte aproape. La câteva sute de mile depărtare.
— Atunci am bulit-o, Erik. Avem o livrare importantă peste douăsprezece ore.
— Amân-o.
— E prea târziu. Cincisprezece catâri polonezi se apropie de destinație.
Erik Wilson se așeză pe marginea patului, în același loc, șifonând ușor cuvertura.
O achiziție importantă.
Paula se infiltrase în grup mai adânc decât oricare dintre ei.
— Gata, ieși din joc. În clipa asta.
— Știi că nu merge așa. Știi bine că n-am cum. Asta dacă nu vreau să mă trezesc cu două gloanțe în tâmplă.
— Repet, ieși din joc. De data asta, ascultă-mă, de data asta n-am cum să te acopăr. Trebuie să ieși, n-auzi?
Se lasă o tăcere supărătoare de fiecare dată când cineva închide telefonul în mijlocul conversației. Lui Wilson nu îi plăcuse niciodată liniștea aceea electronică. Când altcineva punea punct discuției.
Se duse din nou la fereastră și cercetă terenul de exercițiu inundat, aproape scufundat în lumina puternică, albă, care îl făcea să pară mai îngust decât era.
Vocea aceea fusese forțată, aproape temătoare.
Erik Wilson se uită la telefonul mobil din mână, la tăcerea care-l înconjura.
Știa că Paula avea să facă toată treaba singur.
Din volumul Trei secunde de Roslund & Hellström. Traducere din suedeză de Gabriella Eftimie. În curs de apariție la Editura Trei