Trei teme pentru Ministerul Finanțelor

Guvernul Ponta își proiectează în aceste zile o nouă configurație pentru Ministerul Finanțelor pentru a reduce evaziunea fiscală.

Se pune problema înființării unui corp unic de control fiscal care să integreze Garda Financiară, Inspecția Fiscală și alte structuri de control prin care să fie redusă evaziunea.

Potrivit celor mai recente estimări, evaziunea fiscală se ridică la circa 20% din PIB, adică aproape 30 miliarde de euro.

În condițiile în care veniturile la bugetul general consolidat au fost de 45 miliarde de euro în 2013, orice miliard de euro câștigat va fi un plus dacă este obținut fără creșterea fiscalității.

Însă noua structură a finanțelor nu va avea rezultate dacă va merge pe aceeași idee că marea evaziune este doar la alcool, petrol, cereale. Este adevărat că de aici poate fi obținută la buget micșorarea diferenței între cele 8 miliarde de euro încasări din TVA și nivelul de 16 miliarde de euro, cât ar trebui să ajungă la buget din acest impozit conform nivelului consumului.

Dar fără o reconsiderare a filozofiei impunerii fiscale veniturile din taxe și contribuții sociale vor rămâne la nivelul anterior de 31-32% din PIB.

Astfel, Finanțele va trebui să nu mai fie interesate doar de surprinderea și taxarea fluxurilor financiare exprimate în cifrele de profit și pierderi ale companiilor, ci, într-o măsură mult mai mare, de activele rezultate în urma obținerii acestor profituri/pierderi de către companii.

Cu alte cuvinte, pe cât de importante sunt companiile pentru veniturile la buget, pe atât de importante va trebui să devină persoanele fizice.

În mod normal, fiecare structură ANAF, fiecare agent din cadrul structurilor ANAF ar trebui să aibă sub administrare un anumit perimetru geografic unde să își urmărească contribuabilii și orice modificare de active relativ la veniturile obținute.

Absența acestei abordări a permis anomalii numeroase din punct de vedere fiscal. Persoane fizice neînregistrate nicăieri ca salariate/ acționari sau înregistrate ca acționari la firme cu pierderi perpetue dețin active de sute de mii sau milioane de euro. Proprietari de active valoroase sunt înregistrați în bazele de date ale Ministerului Muncii ca beneficiari de ajutoare sociale.

Oprirea introducerii impozitului pe venitul global în 2000 a împiedicat practic urmărirea fiscală a persoanelor fizice din punct de vedere al veniturilor relativ la activele deținute.

Un rol important îl are aici lipsa de comunicare între bazele de date ale statului. În prezent cine obține venituri din închirierea unui apartament plătește impozitul de 16% pe venitul din această închiriere la ANAF, în timp ce impozitul pe proprietate, adică pe locuința închiriată, îl plătește la Administrația Fiscală a primăriei.

Funcționarii ANAF va trebui să treacă de la statutul de “șoareci” de birou îngropați sub munți de dosare la cel de “copoi” care să meargă în cartierul pe care îl au sub supraveghere fiscală și să constate în mod direct anomaliile de active, tot ceea ce nu concordă cu veniturile persoanelor cuprinse în perimetrul alocat.

Așa vor fi descoperite și firele care duc la evaziunea cu alcool și la cea cu cereale sau petrol, prin urmărirea permanentă a diferențelor de active mobiliare și imobiliare, financiare și nefinanciare și compararea acestora cu sursele de venit.

Niciun stat din Europa dezvoltată nu face altfel, inspectorii fiscali fiind printre cei mai temuți reprezentanți ai guvernului.

Altfel, anomaliile fiscale creează anomalii sociale, cum se vede cu ochiul liber în România. Romi analfabeți milionari, profesori și medici plătiți mizerabil.

Alte două linii trebuie urmărite de Fisc pentru a obține mai mulți bani la buget păstrând nivelul actual al taxelor. În primul rând, pierderile companiilor din România. La 226 miliarde de euro cifră de afaceri a tuturor companiilor în 2011 profitul net cumulat (suma pierderilor și profiturilor tuturor companiilor) se ridică la doar 1,5 miliarde de euro. Cu alte cuvinte tot sistemul de companii din România are o rată a rentabilității de 0,6%.

Greu de crezut că o afacere poate funcționa cu o asemenea rată a rentabilității. Explicația este că jumătate dintre companiile din România înregistrează pierderi, a căror valoare cumulată este de circa 10 miliarde de euro.

Aici este o direcție pe care ANAF-ul trebuie să o investigheze pentru a lămuri cât de reale sunt aceste pierderi.

O a doua linie mare de investigație este numărul prea mare de salarii minime. Nu mai puțin de 550.000 de salarii minime erau înregistrate la sfârșitul lunii ianuarie 2013, adică peste 12% din totalul salariaților din România.

Acestea sunt de fapt salarii care maschează plăți prin alte tipuri de contracte decât salariile pentru a evita plata contribuțiilor sociale.

Este adevărat că pentru plata unui salariu net lunar de 1.000 de lei trebuie făcute cheltuieli de 1.700 de lei de către angajatori, dar România este ieftină comparativ cu Franța sau Belgia unde pentru un salariu net de 2.000 de euro lunar cheltuiala angajatorului este de 4.200 sau chiar 4.500 de euro, deci mai mult decât dublu.

Neplata contribuțiilor sociale la adevărata valoare a salariilor determină nu numai subfinanțarea sistemului de sanătate, deficitul de 3 miliarde de euro de la bugetul de pensii publice, ci și se constituie într-o viitoare bombă socială.

Sutele de mii sau chiar milioanele de salariați pentru care nu se plătesc deloc azi contribuții la pensii sau se plătește aferent unui salariu minim se vor trezi peste 20-30 de ani că statul le va răspunde, când vor merge să-și ceară pensia, că nu are obligații față de ei de la bugetul de pensii sau că obligațiile sale sunt minime.

Schimbarea filozofiei fiscale prin urmărirea activelor acumulate și nu numai a fluxurilor, verificarea pierderilor din sistemul de companii românesc și problema abuzului de salarii minime – acestea sunt nucile tari pe care trebuie să le spargă guvernul dacă vrea cu adevărat o reformă a fiscalității în România.