„Chiar și atunci când scriu stihuri originale/ nu fac decât să tălmăcesc./
Așa găsesc că e cu cale./ Numai astfel stihul are un temei/
Să se-mplinească și să fie floare.”
(Lucian Blaga, Stihuitorul)
De la 1840 se tot repetă, în cultura românească, faptul că traducerile nu alcătuiesc o literatură. Afirmație perfect valabilă, dar care trebuie măcar parțial nuanțată. Pentru că până și cei mai sceptici recunosc: nici o literatură nu poate cunoaște deplina împlinire în lipsa traducerilor. În acest sens se cere privit și demersul lui Darie Novăceanu care, el însuși poet, a „stihuit” versurile lui Blaga încercând să „trădeze” cât mai puțin originalul, punând în fața cititorilor spanioli un volum versuri, ce nu are nevoie de pledoarii „pro domo”, căci se prezintă singur: Lucian Blaga, Antología poética general, apărută în Spania, la Prensas Universitarias de Zaragoza.
Foarte bun cunoscător al limbii spaniole, precum și al literaturilor hispane, traducător al marilor nume ale acestora – de la Góngora la Octavio Paz, și de la Juan Ramón Jimenez la García Márquez, ca să ne oprim doar la câteva exemple – dar deopotrivă cel care a făcut cunoscute în spațiul hispan marile voci ale liricii românești (Arghezi sau Bacovia), Darie Novăceanu a intuit cu precizie adevărurile esențiale ale poeziei lui Blaga. Nu doar faptul că, în cultura universală, el reprezintă un caz de nemeritată „glorie” literară (prin complicata poveste a pierderii, de către poetul nostru, a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1956), ci mai ales că, în cazul lui, rădăcinile unei adevărate dominante care i-a marcat versurile trebuie căutate și în alte locuri decât în cele consacrate de o prea frecventă, dar și prea grăbită judecată critică. Iar poemele incluse în această antologie sunt edificatoare, de la cele din Poemele luminii și până la acelea din Mirabila sămânță. În egală măsură, sunt descoperiți și o serie de precursori ai lui Blaga, la fel de puțin observați în studiile de specialitate. Între aceștia, în primul rând lirica populară, din care Darie Novăceanu citează pe larg, chiar în studiul introductiv al cartii de față, punând versurile baladelor românești alături de nume consacrate ale liricii universale și oferind astfel cititorului hispan o adevărată surpriză literară, pe cât de mare, pe atât de convingătoare în ceea ce privește înrudirea structurală pe care o prezintă aceste texte cu imaginarul poetic al lui Blaga. Eroarea generală a criticii, în cazul acestui poet a fost de a fi căutat aproape întotdeauna un fir al Ariadnei la nivelul superficial al textelor lirice sau exclusiv la acela al unei înrudiri cu expresionismul german, când, de fapt, esențialul se ascunde cu mare grijă într-un soi de inconștient al operei, cu rădăcini, uneori, nebănuite. În plus, Blaga e privit, în studiul introductiv, dar și în epilogul prezentei antologii poetice, semnificativ intitulat Lucian Blaga între Arca lui Noe și Barca lui Caron, nu doar ca poet, ci și ca filosof – activitatea sa stând, mereu, sub semnul dublului.
S-a afirmat nu o dată că idealul de a obține o echivalență completă și perfectă este o himeră, deoarece limbile sunt diferite unele de celelalte, diferite ca structură și având coduri și reguli distincte ce controlează organizarea gramaticală. În același sens, limbajul a fost definit ca proces ce se reînnoiește mereu. Astfel încât, a trece dintr-o limbă în alta înseamnă, prin definiție, a modifica structurile. Nu există sinonimie perfectă nici în interiorul aceleiași limbi, așadar de ce ar părea surprinzătoare afirmația că nu există o sinonimie între limbi diferite? Traducătorii au fost adesea acuzați că reproduc doar parțial originalul, „trădând” astfel intențiile autorului; de aici și lipsa de loialitate care li se atribuie prin cunoscuta expresie „traduttore traditore”. Dar este evident că traducătorul este individualizat prin procesul de recodificare, iar în volumul de față tălmăcirea reușește să surprindă cadența interioară a poeziei lui Blaga, așa cum lesne se poate observa, chiar și dintr-un exemplu ales aproape la întâmplare: „Hermano, cualquier libro te parece una enfermedad vencida./ Pero quien te ha hablado está en la tierra./ Está en el agua. Está en el viento./ O todavía más lejos.// Con esta hoja cierro las puertas y guardo las llaves./ Estoy en cualquier parte, arriba o abajo./ Apaga tu vela y pregúntate:/ el vivido misterio, ¿a dónde se ha ido?/ ¿Aún queda en tus oídos alguna palabra?/ Desde el contado cuento de hadas de la sangre/ vuelva tu alma hacia la pared/ y la lágrima hacia el ocaso.” (El final)
Că poezia este intraductibilă s-a spus adesea. Că în fața oricărei încercări de a transpune în altă limbă orice operă poetică – mai ales o operă poetică – există tendința adânc înrădăcinată de a se observa mai degrabă imperfecțiunile inerente sau închipuite de către aceia care n-au învățat decât să reproșeze este, în mare măsură (și la fel de fatal) adevărat. Ca un recurs împotriva timpului, recitind mereu poezia românească, Darie Novăceanu s-a căutat, și de data aceasta, pe sine însuși, și nu a reușit să se regăsească până la capăt decât traducând în spaniolă cuvintele scriitorilor în care crede: „Incluso cuando estoy escribiendo mis versos/ no hago otra cosa que interpreter./ Así creo yo que es conveniente./ Solamente así el verso lleva motivo/ para cumplirse y ser flor. / Traduzco siempre./ Traduzco/ en el idioma rumano/ una canción que me dice/ en su lengua suavemente mi alma.”
Lucian Blaga, Antología poética general. Versión española, selección, notas, estudio introductorio y epílogo por Darie Novăceanu, Prensas Universitarias de Zaragoza, 2006.