Ultima parte a memoriilor filosofului si eseistului Mihai Sora paraseste latura profesionala a vietii sale, pentru a se reintoarce la anii petrecuti in Franta si a evoca figuri celebre. In prim-plan – triada de aur cu care destinul l-a invecinat in perioada sa pariziana: Constantin Noica, Eugen Ionescu si Emil Cioran. Cu Noica prietenia a continuat peste ani, la Bucuresti si la Paltinis, unde Mihai Sora a poposit adeseori. (Marcela Gheorghiu)
Individualism/colectivism anarhoid
Am fost co-bursier la Paris cu Constantin Noica, Emil Cioran si Eugen Ionescu. Decalajul de varsta dintre mine si Eugen era apreciabil, el fiind cu sapte, opt ani mai mare decat mine. In ce-i priveste pe Noica si Cioran, acestia plecasera cu un an mai devreme si erau deja acolo cand am ajuns eu. Bineinteles ca ii citisem si ii stiam de aici, din tara, inca de pe vremea cand eram liceean – perioada cand ei tocmai debutau in volum. Faptul se petrecea in 1932, cand eram in penultima clasa de liceu. In publicatiile periodice de cultura ii citisem, insa, inca din anii anteriori. Dintre toti, cel mai mult am fost in legatura cu Eugen Ionescu. Ne-am cunoscut cu prilejul unei excursii la Reims, organizata pentru bursierii straini; nu a fost singura, noi participand la multe asemenea excursii, organizate cu scopul de a cunoaste Franta si de a ne familiariza cu ea. La Reims, evident, voiam sa vedem Catedrala.
Locuiam toti trei in Cartierul Latin. Cu Eugen eram vecin, dar stateam aproape si de Cioran. El locuia mai la margine. Il vedeam si pe el, din cand in cand, insa nu prea des, fiindca intre el si Eugen era o inamicitie radicala. Ionescu nu-i putea ierta lui Cioran faptul ca scrisese “Schimbarea la fata a Romaniei” si ca era un tip de dreapta, desi, din punctul acesta de vedere, al anarhismului, nici Eugen nu era foarte departe de Cioran. Emil era un individualist ireductibil, suferea, ca sa zic asa, de un individualism anarhoid, in timp ce Eugen era un colectivist anarhoid.
Dar, omeneste vorbind, erau niste insi minunati, painea lui Dumnezeu. In scris, Cioran era demonic – desigur, era vorba de o demonie de gradul doi, stralucitoare, uluitoare. In viata insa, era minunat (si asta inca din cea mai frageda tinerete, nu doar la varsta batranetii pocaite) si mereu plin de solicitudine fata de cel din fata lui. Toata viata a fost un boem convins, dar un boem care a fost tinut in limitele suportabilitatii de catre sotia lui de fapt – el nefiind niciodata casatorit legal – de care nu s-a despartit niciodata.
Un tipicar al conventiilor
In aceeasi perioada l-am cunoscut si pe Constantin Noica, pe care, de altfel, il stiam de mult, inca de la debutul lui. Trebuie sa spun ca noi acolo, in provincie, eram un aspirator cultural a tot ce scria generatia aceasta de aur. Eram, daca vreti, reprezentantii marginali si veleitari ai acesteia. Pe fiecare dintre ei il stiam din ceea ce scrisese. Si pe Noica l-am intalnit, ca si pe ceilalti doi, de mai multe ori, tot la Paris. Fata de el pastram insa o anumita distanta. Era foarte ceremonios, profund protocolar, un tipicar al conventiilor, incepand cu modul de a se imbraca si pana la o anumita rigoare politicoasa, desigur, fata de cel din fata lui.
Amicitia noastra s-a strans dupa perioada pariziana, putin inainte de perioada lui paltinisana, aici, in Bucuresti.
Paltinisul, insula de libertate
Despre Paltinis s-a vorbit foarte mult. Una dintre opiniile cel mai des vehiculate a fost aceea ca cercul creat in jurul lui Noica si incurajat de insasi puterea comunista (dintr-un punct de vedere, acesta este adevarul, fiindca mai degraba comunistii s-au facut ca nu observa ce se intampla). Nu se poate in nici un fel imagina ca initiativa Paltinisului ar apartine altcuiva decat lui Noica insusi, in singuratatea gandirii lui. Odata instituita, aceasta retragere s-a constituit foarte repede intr-un punct de atractie. Ca orice fenomen care nu putea fi stapanit in intregime, in masura in care puterea comunista il putea limita, adauga ceva la politica pentru exterior a regimului. “Hai sa-i lasam liberi”, si-au spus, probabil, comunistii, “sa punem in jurul lor ochi care sa observe ce fac, pe care ei sa nu-i stie, si astfel sa vedem pana unde pot merge”. Cum optiunea lui Noica era deliberat nonpolitica, Paltinisul era, inevitabil, conceput ca o solutie paralela si independenta la regim, fara insa sa fie explicit adversara acestuia, ci eventual implicit adversara prin consecintele asupra modului de a gandi al celor implicati.
Evocam mai devreme incapacitatea celor din Occident de a intelege ce se petrecea aici. Tot astfel, e foarte greu sa intelegi cum pot fi concepute anumite stari de libertate limitata a cuiva care ar vrea sa se bucure de ele, in interiorul unui regim din care libertatea este data la o parte. E greu de inteles si atunci, din afara, o asemenea realitate e judecata drept complicitate din capul locului, adica un fel de intelegere, de pact, care ar suna cam asa: “Iata, eu ma fac ca sunt liber, dar, de fapt, iti aduc dumitale un serviciu”. De aici se poate ajunge la reevaluarea actulului fondator, la considerarea acestuia ca fiind de rea-credinta. In cazul lui Noica, actul fondator era independent de orice fel de complicitate, nu era de rea-credinta. Macrosistemul totalitar in care acest microsistem numit Paltinis incercase sa se implanteze ca o insula de libertate l-a prins cumva in reteaua lui de control. Si atunci toata problema era de a gasi mijloace de control, lasand, in acelasi timp, libertate de miscare pe o arie foarte restransa, cu conditia de a o curma in momentul in care si-ar fi depasit limitele ce ii fusesera asignate, fara sa-i fie si comunicate.
Drumul meditatiei solitare
La Paltinis ajungi numai daca vrei sa mergi la Paltinis. Spre deosebire de Sinaia, care are doua iesiri, Paltinisul are doar legatura directa cu Sibiul si atat. E un golf, nu un loc de trecere; e un drum inchis. Daca s-ar gandi cineva sa organizeze acolo un centru cultural care sa poarte numele lui Constantin Noica, i-ar fi foarte greu, mai ales daca ar mai si vrea sa se bucure de o frecventa multumitoare a celor interesati. Acestia ar fi prea putini.
De aceea Paltinisul era un cerc de impatimiti. Cine se ducea acolo avea un gand pe care il nutrea de mult. Noica era foarte accesibil pentru ca avea un moment public: facea o plimbare circulara, plecand de la casa lui, pentru a se intoarce la casa lui, mergand mereu inainte. In timpul trasarii acestui cerc, trecea si printr-un camp unde fusese casa parintelui Cioran. Intalnirea lui cu cei care veneau sa-l vada se petrecea pe acest drum, pe care putea sa-l parcurga singur si tacand, sau insotit si vorbind. Asadar, pentru Noica, intalnirile acestea nu reprezentau o stirbire a programului sau zilnic, decat daca ti-ai fi inchipuit ca scopul plimbarilor lui era unul de meditatie solitara. El insa nu avea nevoie de un asemenea ragaz meditativ, de vreme ce tot restul zilei era un timp de meditatie solitara.
Inmormantarea lui a fost un eveniment national. Au venit tineri de pe intreg teritoriul tarii. Fiecare pe cont propriu, fara nici un fel de intelegere intre ei, si au descoperit abia acolo ca sunt relativ multi.
La inmormantare a venit si Antonie Plamadeala, mitropolitul sibian, care a vorbit cumva ca un politician, dupa parerea mea, cu oarecare manipulare, pentru ca era evident pentru oricine ca o asemenea manifestatie putea sa aiba rasunet si deci era evident ca in manipularea acestei manifestari, prin intermediul celor care o oficiau, regimul trebuia sa se fi implicat. Ulterior s-a vazut ca incetul cu incetul urmele lui Noica au fost restranse. In momentul de fata, trecerea lui prin Paltinis, in afara mormantului sau, mai este atestata de foarte putine marturii. Evident, a ramas casa, ultima in care a locuit si in care ne gazduia pe noi, cei ce petreceam acolo patru, cinci zile; cred ca mai traieste inca o ingrijitoare acolo, iar la parter cred ca inca exista o biblioteca mica, niste cartii… Dar nu am mai fost acolo de foarte multa vreme.