„Trupuri divine” se înscrie în seria romanelor „havaneze” ale lui Cabrera Infante și este o frescă a Cubei anilor ’50–’60. Romanul (autobiografic) relatează numeroasele experiențe amoroase ale naratorului pe fundalul schimbarilor politice majore din anii ’50 – ’60: prăbușirea regimului Batista, revoluția și ascensiunea lui Castro. Deși aparent în fundal și atent camuflat de senzualitatea și exotismul Havanei, reprezentate ca un autentic paradis tropical, contextul politic constituie, ca în toata opera autorului, principala miză a romanului. Discursul este dominat de perspectiva critică a disidentului politic și, mai ales, de nostalgia Cubei libere și funcționează ca un mecanism de conservare a memoriei și de recuperare (prin reprezentare) a unei patrii confiscate.
Havana, spre finele anilor 1950: orașul și oamenii lui pun în scenă (iar uneori improvizează) un spectacol halucinant, deopotrivă seducător și macabru. Străzi apăsate de amintirea colonialismului și bântuite de spectrul dictaturii, trupuri înfierbântate de dorință, spirite obsedate de libertate, baruri însetate de muzică, de râsete, de lumină, de iubire. O lume pestriță, agitându-se spasmodic în chingile regimului opresiv, însuflețită de proiecte politice sau doar de febrilități erotice; apariția Ei schimbă totul pentru El, scriitorul aspirant, jongleur cu idei și cuvinte, căutându-și obsedat stilul, vocea, locul, sufletul-pereche. Pare că nici frumusețea havanezelor, cu adevărat orbitoare și ațâțătoare, nici eroismul prietenilor combatanți, nici savoarea cocteilurilor ori a jazzului nu-i pot scoate din cap (și din corp) dorința de a se face stăpân pe trupul și pe sufletul Ei. Întâlnirile cu Hemingway, cu Fidel Castro, Che Guevara și ceilalți conducători ai Revoluției, cu vedetele de pe atunci ale Cubei, toate îi sporesc patima pentru plăcere, pentru consumul de senzații, de relații, de idei. Păun supradimensionat, își etalează în fața iubitelor și a prietenilor abilitățile lingvistice și erudiția epatantă, premeditându-și florile de stil la fel cum orchestrează flirtul și avansurile amoroase. Însă nu păstrează prea mult controlul: dezgolirea întâmplătoare a unei coapse, zâmbetul insinuant al buzelor mult prea voluptuoase, freamătul sânilor neatinși de iubire, capriciile nimfelor încă reticente… Pare condamnat la un perpetuu delir erotic. În această stare îl găsește morbul revoluționar al vremurilor, în care se avântă cu entuziasmul atât de propriu cubanezilor.
Guillermo Cabrera Infante (1929-2005) s-a născut la Gibara, în provincia Oriente din Cuba. Renunțând la o promițătoare carieră de medic, debutează ca scriitor în 1947, iar în 1950 începe cursurile de jurnalism la Universidad de La Habana. Doi ani mai târziu, este încarcerat pentru o scurtă perioadă de timp pentru a fi folosit anglicisme defăimătoare într-o povestire apărută în revista Bohemia. Pasionat de cinematografie, în 1954 începe să publice – sub pseudonimul G. Caín – critică de film în revista Carteles, al cărei redactor-șef avea să devină după trei ani, iar în 1959 este numit director al Institutului de Cinematografie, odată cu ascensiunea lui Fidel Castro. Cade în dizgrație după ce critică decizia regimului de a cenzura un documentar despre viața de noapte din Havana, i se interzice să mai publice în Cuba și i se propune poziția de atașat cultural la Bruxelles. După o ultimă revenire la Havana, în 1965, renunță la diplomație și se întoarce pentru totdeauna în Europa. „M-am născut în Cuba și sper să mor în Anglia“, scria Cabrera Infante in 1983, iar anii următori aveau să-i îndeplinească această dorință: se va stinge din viață la Londra, în 2005, lăsând în urmă o operă prodigioasă, din care, până acum, Curtea Veche Publishing a mai publicat în limba română două cărți încadrate de editori și critici în categoria romanului, în ciuda dezaprobării autorului: Trei tigri triști, 2010, considerată unanim magnum opus-ul lui Cabrera Infante, și Nimfa nestatornică, 2011.
Deși mai discretă decât a altor membri ai boom-ului hispanoamerican, de care a încercat să se detașeze în repetate rânduri, cariera lui Cabrera Infante nu a fost lipsită de apreciere din partea lumii literare, acesta primind Premiul Biblioteca Breve în 1964 și Premiul Miguel de Cervantes pentru întreaga activitate în 1997.
„Guillermo a încercat să scrie un roman, însă Istoria a fost mult mai puternică decât ficțiunea. Acest roman este dinamită pură, fiind important nu doar în contextul operei lui Guillermo, ci și pentru că poporul cubanez poate să afle din el ce s-a întâmplat cu adevărat în ultimele zile ale dictaturii lui Batista și în primele zile ale Revoluției cubaneze.” – Miriam Gómez
„Cu ironia și umorul deja cunoscute, cartea este o succesiune de povestiri și întâlniri literare, în care apar, în descrieri uneori hilare, atât Ernest Hemingway, cât și Ché Guevara, Alicia Alonso, Corine Tellado, Jorge Luis Borges și mulți alții.” – Julia Sáez-Angulo
„În comparație cu celelalte cărți ale autorului, aceasta este cea mai directă și mai puțin pirotehnică din punct de vedere verbal.” – Fernando Savater
*
* *
Fit as a fiddle, care este opusul lui „fără chef de petrecere“. Fit as a fiddle, care înseamnă vioi ca o vioară, nu violent ca o violă. Fit as a fiddle and ready for love, riddle for love, olé, olé, randy for love and feet as two fiddles muzicale, și sorocul a ocolit norocul, pentru că ursita încurcă lucrurile mai rău decât destinul, care se poate croi mai ușor decât o frază. Fit as a pit. Mergeam fredonând binedispus, și nu eram singur, ci cu Raudol alături, un cântec despre o blondă pe care o văzusem fără s-o fi văzut încă, cu organul meu fără registre ce interpreta sonate Würlitzer înainte de începerea programului, organ in the pit, orgă în scorbură, în scobitură, scăldat în lumina aceea cretoasă, deasupra, împrejur, în zare, violentă, dar nu violetă, pentru încă cel puțin câteva ore.
Atunci am zărit-o, deși nu m-am uitat la ea, fără să mă fi uitat, pe legea mea, fără măcar să mă uit, și am văzut că era blondă, blondă de-adevăratelea. Părea mititică, însă, chiar și fără s-o măsor, am știut că era făcută pe măsura mea. Oare ce căuta? Nu pe mine, cu siguranță, pentru că avea în mână un bilet, un bilețel, un petic subțirel de hârtie, și se uita la fiecare intrare, la fiecare fațadă, la fiecare inscripție de firmă de pe clădire, iar eu m-am oferit să o salvez din rătăcire pe acea fată pierdută în pădurea de ciment, poate în căutarea absolutului relativ la noi doi.
Există momente în viață – o știu prea bine – în care sufletul ți-e gol, inima-i dezamăgită și nu există niciun clișeu care să poată exprima starea aceea de spirit pe care un cântec american o definește ca I’m ready for love; s-ar traduce „pregătit pentru dragoste“, ceea ce nu exprimă întru totul situația de a fi apt, trup (nu trebuie uitat trupul) și suflet, pentru iubire. Eu cunosc această stare specială și mai știu că cine caută găsește. De aceea, nu m-a mirat faptul că am întâlnit-o, nici dragostea pe care a trezit-o în mine: mă miră mai mult cât de simplu ar fi fost să n-o fi întâlnit sau cât de simplă ne-a fost întâlnirea.
Cred că eu am văzut-o primul. Deși e posibil ca Raudol să-mi fi dat un cot, ca să-mi atragă atenția. Tocmai ieșiserăm din cafeneaua de la parterul cinematografului La Rampa, unde ne jucaserăm rolul de donjuani scăpătați, în timp ce ne luam gustarea de după-amiază. Ieșiserăm prin gangul care urcă și intră în cinematograf, pentru a ajunge în strada 23, pe o cale ocolită (de ce n-om fi ieșit direct în stradă?) care traversează culoarul tapetat cu fotografiile stelelor de cinema și în care se simt răcoarea aerului condiționat și izul sălii de proiecție, unul dintre mirosurile cele mai plăcute pentru mine (alături de vaporii de benzină, fumul de cărbune încins și parfumul cernelii de tipar), o manevră întâmplătoare ce se poate numi „destin“. Nu-mi mai amintesc decât ochii ei privindu-mă cu mirarea și zeflemeaua dintotdeauna, fără să dea atenție complimentului pe care i-l făcusem, niște ochi întrebători, care-mi dădeau de înțeles că se afla în căutarea a ceva ce nu pierduse, o adresă. I-am indicat-o, am găsit-o și i-am arătat-o. Oare să fi fost zâmbet ori o strâmbătură în bătaie de joc; sau, poate, îmi mulțumise cu adevărat că aproape creasem numerele străzii pentru ea. N-am aflat niciodată.
Raudol conducea Chryslerul cu 90 la oră pe Infanta și, când a ajuns pe Carlos III, s-a apropiat în paralel de un Ford Thunderbird roz și-a început să-l claxoneze. Femeia din mașină s-a uitat la el și i-a spus ceva, zâmbind. Raudol i-a făcut semn s-o ia la dreapta și să oprească. Am oprit și noi în spatele ei. Raudol a coborât și-au început să vorbească. Să fi stat la taclale vreo zece-cincisprezece minute, sau poate numai trei, treaba e că mă plictisisem. Bine măcar că lăsase motorul pornit, ca să meargă aerul condiționat și să fie răcoare în mașină, căci afară soarele de iunie, cu toate că se afla la apus, aprindea încă florile de flamboyan, ale căror cupe roșii dădeau impresia unui adevărat incendiu vegetal pe ramurile arbuștilor. Când s-a întors la mașină, încă râdea, după ce strânsese în semn de rămas-bun brațul roz ieșit în afară ca un artificiu suplimentar al automobilului. A ridicat antena. Și-a plimbat mâna pe tija de metal și s-a oprit cu degetul în vârf. „Ca să fiu pregătit pentru douășșase“, a strigat în direcția celeilalte mașini sau a brațului, care a făcut un gest însemnând, printre cubanezi, „Ești dat naibii, băiete“. S-a urcat și a pornit ținând claxonul apăsat – acesta e cuvântul, pentru că am auzit, una după alta, primele șapte sau opt note din La Comparsa. A întors în U cu mare viteză, la semafor, și, trecând pe lângă polițist, l-a salutat cu mâna și, probabil, cu ecusonul de PRESĂ prins în parbrizul din față și în cel de la spate.
– Ai văzut?
– Ce să văd?
– Ce i-am strigat despre douășșase acolo, la colț, cu toată poliția lor.
– Nu-nțeleg.
– Postul de radio, omule.
Nu pricepeam. Radioul era deschis, ca de obicei, iar crainicul amintea cu voce mătăsoasă, după ce ne lăsase să ascultăm un album la modă, nu mai știu care: „Automobilistule, dedică-ne, te rog, un buton la radioul mașinii tale.“
– Nu-nțeleg.
– Antena, băiete, antena. Ca să prinzi Sierra, bătrâne.
– Ce bine.
Acesta era Ramón Raudol, cu cămașa lui polo de culoare crem, pantaloni bej-deschis și mocasini maro-închis, mereu bine pieptănat, mereu cu căldubare verde-sticlă în timpul zilei, mereu purtând un Rolex: mereu elegant, mereu sportiv și mereu remarcabil. Venise din Europa pe căi întortocheate. Era spaniol și fugise din Spania, din Madrid, nu știu de ce, cu toate că el spunea întotdeauna că din motive politice. Povestea că din Spania trecuse în Franța și nu știu cum apăruse la procesul de la Nürnberg ca MP. În ce mod părăsise scena pe care se monta amurgul zeilor în banca acuzaților și cum ajunsese în Cuba era ceva ce numai un computer IBM ar fi putut desluși: o aglomerare de ițe concentrice alcătuite din mituri, minciuni și frânturi de adevăr. Într-o zi, Darío Milián a pus mâna, în glumă, pe un creion și a notat, una câte una, aventurile povestite de el, apoi a tras linie. Raudol era probabil cu doi ani mai mare decât mine, sau cu trei, dar, după mulțimea faptelor sale de vitejie, ai fi zis că era un tip de vreo 60 de ani, transformat într-un Dorian Gray rătăcitor, ce-și însemna cu amprenta anilor faptele glorioase, în timp ce el rămânea veșnic tânăr, ca o întruchipare a ideii platoniciene de Erou. Și totuși, multe dintre isprăvile povestite de el erau adevărate, eroismul și ridicolul amestecându-se în ele în părți egale. Era protejatul directorului revistei, care fusese elevul tatălui său la Madrid. Cred că tatăl lui fusese un remarcabil om de știință spaniol – deși Unamuno ar spune că e vorba despre o contradictio in adjecto. Raudol nu moștenise dragostea pentru știință, ci o ură față de precizie, ceea ce poate să însemne contrariul sau nu. Cu o jumătate de an în urmă, stătuse închis preț de vreo două luni. Întreaga poveste era foarte tulbure și, pentru prima dată, Raudol nu fusese explicit. Se zice că l-ar fi surprins în apartamentul său pe un faimos crai din televiziune exersându-și ex cathedra glamour-ul personal asupra nevestei, care era și ea o stea de radio și de televiziune, o persoană încântătoare, care, când vorbea, avea un gângurit de porumbiță, înainte ca Marilyn Monroe să fi devenit celebră, și era de o frumusețe exuberantă, cu același efect asupra rochiei sale ca și vegetația tropicală de pe insulă asupra peisajului, debordant de-a dreptul.
Niciodată n-am crezut povestea asta, dar alta nu există. Fapt este că actorul îl avea ca „naș“ pe un puternic magnat (aceleași voci care-l situau în apartamentul lui Raudol, împreună cu nevasta acestuia, îl mai descriau și în garsoniera lui de burlac, ghemuit la picioarele protectorului său, care-i mângâia frizura fotogenică în timp ce asculta transmisia înregistrată a programului în care craiul era partenerul romantic al unor femei pe nume Laura de Montesinos, Julieta Montemayor sau Virginia de Alvear), și, brusc, în povestire au intervenit pistoale, iar poliția a identificat arma ca aparținându-i lui Raudol. Automat, a intrat în categoria delincvenților incriminați de Legea contra gangsterismului, o lege făcută pentru ca nimeni în afară de gangsteri să nu poată purta vreo armă. În Cuba a făcut pe măscăriciul, cred că pentru prima oară cu bună știință. Când a avut loc atacul asupra garnizoanei din Matanzas (încă un măcel, pentru a încheia ciclul avatarurilor unui nume: orașul se numește astfel în memoria indienilor masacrați fără motiv în primii ani ai colonizării), el s-a dus acolo în calitate de fotograf, dat fiind că între abilitățile sale figura faptul că a devenit nu doar critic de film în șase luni, ceea ce, în fond, nu era o treabă prea grea, ci și mare reporter, acceptabil scriitor și bun fotograf, în mai puțin timp decât i-a luat să învețe să pronunțe servesa, grasia și cabayeros – lucru pe care directorul revistei i l-a reproșat adesea ca pe un arivism lingvistic. Raudol a reușit să facă acolo niște fotografii foarte bune, dintre care două erau cu totul remarcabile, una cu un băiat speriat, rănit, târât pe jos, cu mâinile legate, și o alta în curtea garnizoanei, cu camionul rebelilor în jurul căruia zăceau trupurile celor doisprezece tineri uciși. Un căpitan din garnizoană l-a omorât pe rănit, l-a azvârlit peste ceilalți doisprezece morți și a început să-i fotografieze. Cineva dintre cei de față și-a dat seama că Raudol făcuse și el fotografii înainte și după masacru și i-au cerut filmul, iar Raudol, care era membru al Asociației Prestidigitatorilor Cubanezi, a scos filmul adevărat și, cu iuțeală de mână, l-a prefăcut într-unul neadevărat, desfășurându-l în toată lungimea lui și voalându-l. După care i l-a înmânat colonelului cu nume de femeie, un tip de o cruzime mai ceva ca a unei femei sau a unui bărbat, pentru că nu era omenească – și Ramón o știa, o știam cu toții. Câteva dintre aceste fotografii, printr-o manevră de prestidigitație gazetărească, au apărut în Life cu un titlu care spunea „The Mystery of the Thirteenth Corpse“, dezvăluind misterul cadavrului cu numărul treisprezece și dând naștere unui scandal politic. Ramón a fost nevoit să se ascundă vreo două–trei săptămâni, dar de-atunci trecuseră doi ani și acum avea o mașină nouă, mare, cu aer condiționat, și întotdeauna plătea el atunci când invita pe cineva. Și nu era doar atât. Ramón era pe cât de fals, pe atât de autentic, ca și accentul său, care putea la fel de bine să fie atât al unui spaniol care voia să treacă drept cubanez, cât și al unui cubanez care se dădea drept spaniol, lăsând impresia de autentic, necesar și adecvat. În plus, mă fascina norocul lui la femei, la bani, la viață.
– O prind în fiecare seară.
– Da?
– O prind bine de tot. Doar ies la șosea, în Guanabo, în Cantarranas sau în Cotorro, și o prind. Câteodată, oprim mașina și ascultăm în liniște, și, cum mereu iau cu mine și o gagică, pot să disimulez cu giugiuleli.
Din volumul Trupuri divine de Guillermo Cabrera Infante. În pregătire la Curtea Veche Publishing. Traducere de Liliana Pleșa Iacob