Gabriel H. Decuble (n. 1968) este poet, prozator, eseist și traducător. Printre cele mai recente publicații se numără un volum de versuri (the înd, Cartea Românească, 2013), un volum de filosofie („Und es immer schlimmer machen”. Nietzsches philosophischer Entbildungsroman, EUB, 2012), o proză scurtă (Prima mea secundă, primul meu secund, în: Laura Albulescu, Andra Matzal [eds.], Prima dată, Art, 2013) și o traducere literară (Bertholt Brecht, Poeme erotice, Art, 2014, în curs de apariție). În prezent, lucrează la alte două romane, din care unul în limba germană.
„Acest roman s-a născut din dorința de a afla cât mai spune, azi, romanul sentimental-epistolar omului postmodern, care și-a făcut din cinism o profesiune de credință, din ironie un amnar, iar din sarcasm o cremene – uitând că, dacă sufletul nu i se mai aprinde decât astfel, atunci i s-a zbârcit deja precum iasca. Se pare că trăim permanent sub imperiul angoasei de a ne exterioriza până și cele mai firești, mai inofensive emoții. Dar poate că, din urmă, vin tineri care vor să se dezică de această moștenire cvasi-ideologică. Oricum ar fi, sper ca cei tineri, cărora romanul li se adresează direct cel puțin la un anumit nivel al lecturii, să se regăsească lesne în paginile acestei cărți.” – Gabriel H. Decuble
„Cum arată dosarul de urmărire al unei povești de dragoste? Ei bine, nu există nici o diferență între acesta și urmărirea unui criminal periculos, pentru că nivelarea trece din planul stilistic în cel structural. Ba mai mult, așa cum dispare orice urmă de umanitate din descrierea acțiunilor celui urmărit, tot așa viața în sine capătă forma vasului în care este turnată. Gabriel H. Decuble analizează tocmai stranietatea rezultată din ciocnirea vieții cu propria ei relatare funcționărească: acțiunile eroului său își pierd aerul de normalitate, sunt distorsionate ca într-o oglindă a unui cabinet de curiozități, tocmai pentru că se văd înscrise în cadrul mai larg al înregistrării lor de către funcționarii Castelului. În confruntarea Om-Stat, primul nu are nici o șansă.” – Bogdan-Alexandru Stănescu
*
* *
Material probatoriu
vol. II, fila 13-89, note de interceptare informatică
Ordonanță de începere a supravegherii informatice
(…) Dispune începerea interceptărilor mesajelor de e-mail și a altor forme de comunicare electronică sau radio, telefonie mobilă, sms, postări internet etc. ale suspectului Blaj V. Emil, cu data de 01.06.2010, precum și extinderea interceptării la mesaje de e-mail anterioare prezentei ordonanțe, în vederea stabilirii modului în care a acționat suspectul, precum și a conținutului comunicării cu presupusele surse ale stupefiantului traficat, Hadarag T. George Marian, domiciliat în Spania, orașul Alicante, și/ sau Blaj C. Leontina Tudora, născută Dumitru, domiciliată de asemenea în Spania, orașul Alicante, precum și cu ceilalți membri ai grupului infracțional constituit în vederea traficării drogurilor de mare risc, coînvinuiții Levente M. Bogdan și Rogoz G. Mihai Aurel. (…)
Urmează transcrieri interceptări e-mailuri și alte forme de comunicare electronică. Interceptările s-au făcut în baza următoarelor cuvinte-cheie: albitură, ambrozie, batman, băiețel, bilă, biluță, boabă, bong, C, cadillac, candy, cannabis, cheese, ciocolată, cânepă, cocaină, coca, cocs, crack, cui, dirt, dope, doză, drog, fulg, H, haș, hombre, iarbă, jeleu, julfă, kif, kkt, lihnit, (the) man, marfă, negresă, omul, pastă, pastilă, pill, praf, prânz, pulbere, rocks, rupt în gură, sare, shit, sniff, snow, spliff, stuff, substanță, spart, titi, tun, vânătoare, varză, zăpadă, respectiv a fierbe, a găti, a priza etc.
From: indeepshit2008@googlemail.com
To: niño_de_niño@yahoo.com
Cc&Bc: None
Subject: măi, George, măi…
Date: 17.09.2009, 02:53 p.m.
Te întreb: în ce lume trăim?
De când ai plecat în Spania cu ai tăi nu mi-a mai rămas nici un prieten adevărat pe-aici. Colegii sunt boring, prin vecini numai băietani boring, totul în jur este de-un plictis vecin cu moartea.
Acum două zile a fost deschiderea anului școlar, a venit un bou de la minister, a vorbit caca-maca, a vorbit și directorul, ne-au zugrăvit un viitor luminos de ne-au lăsat pe toți orbi. Dar noi, „ăștia micii”, știm cu toții ce urmează.
Nu m-am sinchisit să arunc cu flori în babete, nu și anul acesta, când sunt atât de „pe cont propriu”. Am făcut-o când eram mai mic, când trăia taică-meu, cât încă mai era maică-mea pe aici, dar acum s-a zis, ajunge! Oricum e ultimul an de liceu și ne așteaptă bacul. O să fie o grozăvie, că ăștia ne-au pus gând rău, așa se zvonește, cică o să ne bage și camere de supraveghere, ca să nu copiem, așa că țara vrea să ne punem cu burta pe carte de-a binelea, iar eu n-am nici o tragere de inimă….
Uneori sunt atât de deprimat, că nu-mi mai vine să fac absolut nimic. Stau cu ochii-n tavan ore întregi, nu vreau nimic, nu sper nimic. Nu mă mai scol din pat cât e ziua de lungă. Nici de foame, nici de sete. Pot să fiu și lihnit. Mă gândesc la tot soiul de prostii. Pe fondul ăsta, o s-o iau razna.
Salve,
Emil
From: indeepshit2008@googlemail.com
To: niño_de_niño@yahoo.com
Cc&Bc: None
Subject: None
Date: 02.10.2009, 03:07 p.m.
Salut, George,
mai dă și tu câte un semn, nu mă lăsa să cred că m-ai uitat cu totul…
Uite, ca să te înviorez, am să-ți dau o veste bună – bună, din punctul meu de vedere. Cred că destinul e, în sfârșit, de partea mea, pentru că doar destinul putea să mi-o scoată în cale pe cea de care… de care m-am îndrăgostit.
Ei bine, da, cred că m-am îndrăgostit. Nebunește! Lulea! Până peste cap! Mai trist este că nici nu știu cum mi s-a întâmplat. M-a prins flama, mi s-a pus pata, m-a lovit fulgerul, nu știu, zi-i cum vrei, dar să știi că de atunci mă simt ușor ca un fulg și parcă lumea a început să prindă culoare, cum n-a avut niciodată.
Adică știu cum m-a prins, dacă e să mă întrebi despre amănuntele exterioare, așa, ca la jurnaliști. Cine, ce, cum, unde, în ce mod, cu ce scop. Astea le știu. Dar tot nu pricep cum de s-a declanșat mecanismul.
Stai să-ți spun: am fost la prima ședință de cenaclu pe anul acesta, știi tu cenaclul ținut de domnul C, unde te-am cărat și pe tine o dată, de m-ai înjurat după aia două săptămâni la rând și mi-ai spus că suntem o gașcă de ciudați, dacă putem să ne pierdem timpul cu literatura…
Ei bine, de data asta au venit șase invitați de la Cenaclul de Seară, de la Lazăr, unul din puținele cenacluri care încă se mai țin în liceele din București, că, deh, literatura nu mai place la tineri.
Veniseră cu profesor cu tot, că cică să facem un schimb de experiență, bla-bla. Culmea e că ăștia își țin întâlnirile sâmbăta de dimineață, deci numele nu spune nimic. Dar să nu mă depărtez de subiect. Printre participante am putut bunghi două mai vesele sau mai fățoase, zi-le cum vrei, care stăteau oarecum în rândul doi, mai neimplicate, în sensul că își dădeau mereu coate, chicoteau și păreau, o, da, păreau că se amuză din orice. De fapt, aveam să constat ulterior, cel puțin una dintre ele era cu mult mai profundă în gândire decât mi-aș fi putut imagina doar văzând-o. Ascultă… acum vine partea interesantă.
Prima dintre ele a citit și ea un fragment de proză despre o experiență lesby, aproape că pufnea în râs la fiecare propoziție – profii zâmbeau mai libidinos ca niciodată, cred că abia își mai puteau ține balele în gură –, dar eu n-aș putea băga mâna-n foc că textul respectiv era scris de gagică și, în tot cazul, dacă avea habar despre ce vorbește. Nu m-ar mira să fie și un banal copy-paste, știi cât de des se practică asta la noi. Cine să stea să verifice tot ce se mai scrie în ziua de azi?
Cealaltă, în schimb, a citit poezie, fără rimă, cu versurile rarefiate, dar sumbră-sumbră, cu morminte, cu văzduhuri negre, lapte negru, ospicii, accidente rutiere, cu mult mult negru și din astea, cenușă, mac, fantome, de parcă ar fi fost supraviețuitoare de la Auschwitz. La ea ne vom întoarce cât de curând, deci reține aceste detalii.
Eu, unul, n-am citit nimic de data asta, că profu’ a zis să lăsăm invitații să se desfășoare. La sfârșit am intervenit însă în discuții, foarte puțin, rezervat, că mă știi doar, nu sunt băgăcios de felul meu, plus că profu’, vigilent, m-a întrerupt făcându-mi semn din cap către invitați. Am înțeles ce era de înțeles, nu era cazul să mă afirm.
Buuun. Însă în cursul discuțiilor – care n-au fost comentarii la textele citite, ci mai curând păreri generale despre literatură, aruncate așa la plesneală, fiecare cu ce-a venit de-acasă – m-am tot benoclat la cea de-a doua, ea s-a benoclat la mine, dar cum să-ți spun, nu evident, nu ostentativ. Nici ea, nici colega ei nu erau gătite, precum majoritatea fâțelor de la Lazăr – pe care le știi și tu prea bine, că doar am fost împreună la balul bobocilor de la ei, în clasa a IX-a, pe când încă mai erai pe aici –, ci purtau ambele blugi negri, strânși 3D, mă-nțelegi, pe cur, pe coapsă, pe pulpă, de ți-era mai mare dragul să le privești din toate părțile, mai puțin din profil – în fine, în fine, sunt rău, știu, vreau să par rău, vreau să nu par vulnerabil la farmecele gagicii, dar știi?, adevărul e că m-a îngenunchiat drăcoaica și mă simt bestial în pielea mea. Chiar acum mă simt în al nouălea cer, de parcă aș fi tras ceva tare pe nas, cel mai tare aer de munte.
Nu știu ce m-a apucat, dar n-am putut să mă opresc să o invit la un suc, la o cafea, după cenaclu. Adică, mi-am zis eu, de ce nu? Ea, în loc să-mi răspundă, s-a uitat la colega ei, erau să pufnească ambele în râs, dar cumva au reușit să pară totuși serioase, după care m-am trezit cu un „nu știu, să mai vedem”, care m-a făcut să simt că sunt cel mai mare dobitoc din lume, că-mi vine să intru în pământ de rușine, dar și că nu pot spăla toată rușinea decât insistând, adică fiind nerușinat. Așa că i-am zis – și bănuiam eu că asta o va gâdila la orgoliu – că tare aș vrea să-i văd poemele în formă imprimată, să le am în față ca text, pentru că ce auzisem mai înainte mi s-a părut excelent, doar că nu am putut reține prea multe formulări din ele.
Atunci s-a mai înmuiat și mi-a cerut adresa de mail pe care și-a trecut-o în agenda telefonică, iar eu am insistat ca un pitbul să-mi dea și ea adresa de mail și de unde eu tocmai trăisem un moment de panică, fiind convins că nu i-am reținut numele, m-a plesnit pe loc un „Stai așa să intru la S… OK, mulțumesc, Selena!” Deci îi reținusem numele din prima, absolut involuntar.
Ei bine, da, o cheamă Selena. Ciudat și frumos nume, în același timp, însă, în tot cazul, foarte potrivit cu făptura ei stranie: cu părul ei foarte negru – dar poate e doar vopsit, că în ziua de azi gagicile se vopsesc încă de la grădiniță –, cu ochii ei foarte adânci și puternic fardați, parcă ar fi din gașca emo, cu modul ei de a fi mai curând absentă decât prezentă, mod care trădează o suferință ascunsă…
Dar poate pe tine nu te interesează toate astea, că te-ai dat cu occidentalii ăia reci la suflet, iar eu te stresez cu experiențele mele balcanice…
Hai, salut din al nouălea cer, la bună relogare!
Emu
From: niño_de_niño@yahoo.com
To: indeepshit2008@googlemail.com
Cc&Bc: None
Subject: ¿una chica para mi también?
Date: 05.10.2009, 10:19 a.m.
Emule, așa mai vii de-acasă…
Mai vreau detalii, mai vreau chestii picante, bagă informație, că m-ai făcut curios. Ce să-i zic lu’ mă-ta dacă o văd? Parcă zicea taică-meu că duminica viitoare o invită pe ea și pe alte colege de la spital la noi la masă. Să-i zic că te-ai îndrăgostit lulea?
Acum sincer, nici nu puteai să dai peste ceva mai bun și mai potrivit pentru naturelul tău decât peste o ștoarfă emo. Emu gets emo, ha, ha, ha! O să te facă praf și pulbere gagica. Vezi că Selene este un caracter jumi-juma, și bună și rea, e vampiriță din Underworld: The Eternal War, unde îi înfruntă pe lycani, ai grijă că are talente de ucigașă multe și perfecționate, da’ să știi că jocul a fost retras de pe Play Station 2 că era cam de prost-gust și nu a prins nici măcar la oligofrenii care mănâncă hamburgeri și beau cola cu consola-n mână…
Acuma pe bune, tu ce ai de gând, frate? îți contrazici propria ființă? Sincer îți spun, știi și tu de ce ți-am zis cu toții Emu încă din școala generală, că erai bine crescut fizic, deja cam plăvan, dar al naibii de stângace și de închis în tine, nu erai ca noi, păsările cântătoare, la tine glas ioc, și nici nu puteai „zbura”, aveai din naștere aripile atrofiate, erai deja masiv și leneș, așa încât tot ce ne mișca pe noi pe tine te lăsa rece.
La discotecă n-ai venit niciodată, muzicile pe care le ascultam noi ție ți se păreau de căcat – tu că „Beethoven, Beethoven!” –, cât timp am făcut judo, nu te-a interesat, de kendo nici n-ai vrut să auzi, că cică e un sport agresiv – habar n-ai tu ce sport nobil poate să fie, ce înseamnă un ritual adevărat, ce înseamnă respectul față de ierarhie și față de Dojo, ce înseamnă să ai control absolut asupra sabiei și a propriei energii în același timp, cât de tare se împletește ce înveți aici cu ce poți aplica la Warcraft, ehe, nu-ți mai spun nimic, că-mi stric gura de pomană, în plus ai putea să-mi reproșezi că și eu m-am lăsat prematur de toate sporturile astea –, pe când tu… doar la fotbal ce te mai băgai, dar jucai ca o cizmă, alergai ca besmeticul, prindeai viteză exact ca o pasăre Emu, când nu trebuia, balonul o lua în stânga, tu accelerai din senin în partea cealaltă, fără să vezi jocul, de parcă te-ar fi alergat vreun prădător…
În plus – și cu asta „declarația mea de prietenie” se oprește aici –, tu erai cel care strica mereu pozele de grup. Dacă noi râdeam și eram pe bune, belindu-ne fasolele la protocolarul îndemn „say cheese!”, atunci tu îți băgai freza ta cuminte și fățăul posac și dădeai impresia că tocmai te-am fi luat ostatic.
Dacă însă noi stăteam decent, la ocazii mai cu ștaif, la școală de exemplu, tu te strâmbai ca un măscărici, încrucișai ochii tăi exasperant de depărtați, sau îi dădeai peste cap, scoteai limba, iar să scoți limba dintr-o gură foarte mare și peste o bărbie foarte mică, așa cum le ai tu la purtător, nu arată prea bine, îți garantez. Pe scurt, nu făceai altfel decât face pasărea Emu prin Australia, când se bagă neanunțată în obiectiv și strică pozele turiștilor.
Mai vrei argumente ca să înțelegi că porecla asta nu-i de ici de colo, că erai fix precum această pasăre și, dacă în Australia ești o belea, de ți-a și declarat armata australiană război prin secolul trecut, că stricai plantațiile la săracii fermieri, atunci în alte zone ale lumii ești pe cale de dispariție. Cum ar veni și la noi, unde te înrudești cu dropia.
Acum sincer, tu chiar nu mai vrei să fii pe cale de dispariție? Păi, dacă, Doamne ferește, ți-o pui cu gagica asta și vă simțiți bine unul cu celălalt, poate până la urmă vă căsătoriți și trageți și câțiva copii și, cu asta, gata problema, se cheamă că ți-ai salvat specia.
Numai că, ai grijă, prietene, am citit pe undeva că, la păsările astea, masculul clocește ouăle. Stă ca idiotul pe ele, vreme de două luni, timp în care nici nu bea apă, nici nu mănâncă nimic – de futut nici nu mai vorbesc –, iar femela își face de cap.
Deci, puiule, revino-ți în simțiri, ai grijă cum pui problema de la bun început, ca să nu suferi pe parcurs. Glumesc… Lasă, bă, că poate așa o să te schimbi și tu, că chiar ar fi timpul unei schimbări în viața ta.
Hai pa și ține-mă la curent! George
Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească