In timpul primului razboi mondial, ramas in Capitala invadata de armata germana, Tudor Arghezi a colaborat la “Gazeta Bucurestilor”, organul de presa al ocupantului, fapta care, dupa infrangerea Puterilor Centrale, i-a atras arestarea, intemnitarea si condamnarea la doi ani de inchisoare pentru colaborare cu inamicul, alaturi de alti cativa ziaristi culpabili de aceeasi vina: I. Slavici, D.T. Karnabat, M. Sarateanu si Grossman-Tautu. Nu si-a executat, totusi, pedeapsa, intrucat dupa cateva luni, multumita intercesiunii lui Nicolae Iorga, a fost gratiat. Scrisorile de fata au fost expediate de Arghezi din inchisoare la sfarsitul verii si la inceputul toamnei anului 1919. Ele sunt conservate in Arhiva “St. Georges” de la Biblioteca Nationala. (Dumitru Hancu)
De ce au fost acuzati ziaristii (II)
In teritoriul ocupat s-a facut politica. Partidele care fusesera impotriva razboiului luara, sub orientarea imprejurarilor de atunci, hotararea de a acomoda in marginile putintei situatia viitoare a tarii cu victoria Germaniei, pe care o socotisera de la inceputul razboiului european ca inevitabila. Rea sau buna, politica aceasta nu era actiunea furise a unui individ sau a unei grupe improvizate: era preocuparea marturisita a unui mare partid istoric si a unor oameni politici de mana intaia. Partidul Conservator, plus grupul lui Carp, plus scoala d-lui Const. Stere intelegeau – si o afirmau – ca restabilirea tarii nu se mai putea savarsi de atunci inainte decat refacand alianta cu Puterile Centrale si recastigand increderea Germaniei.
Consideratiuni care n-au interes in sirul ce raportam aci facura ca grupul Carp si cercul Stere sa se bucure, mai ales, de increderea momentana a Berlinului. Incercarile de a armoniza mai intai pe Carp cu d. Marghiloman si apoi pe Carp cu dl. Stere nu izbutira. Asa, grupul batranului om de stat lua asupra-si sarcina de a guverna tara sub ocupatie si de a lucra in vederea scopurilor comune si ale celorlalti.
S-a constituit un guvern suplinitor, din care faceau parte d-nii D. Nenitescu, Virgil Arion, Antipa, Hinna, Lupu-Kostache, care lucrau sub presedintia quasi-oficiala a lui Petre Carp. Se organizara conferinte publice la care participara toti oamenii politici si toti reprezentantii culturali ai tarei, in care d-nii Beldiman, fostul ministru la Berlin, si Nenitescu aratara in aclamatiuni autorizate nevoia de a sfarsi razboiul cat mai repede si de a relua prietenia cu Puterile Centrale. In chiar amfiteatrul Fundatiunei Universitare – oferit de profesorul Tzigara-Samurcas, procuristul material al M.S. Regelui si sub ocupatie prefect de politie – apoi la Ploiesti si la Craiova, conferentiarii repetara de nenumarate ori ceea ce ei numeau, cu mandrie, politica Partidului Conservator.
Intr-o astfel de atmosfera se simti, fireste, nevoia aparitiei unui ziar romanesc, scris de publicisti romani conform politicii ce se enuntase.
Dl. Stere voi sa scoata d-sa aceasta gazeta. Intentia d-sale nu placea insa conservatorilor care vedea(u) in poporanistul profesor universitar un revolutionar. Asa d. Stere fu nevoit sa mearga la Berlin, (de) unde, dupa o luna de tratative care se intinsera fireste si asupra altor chestiuni mai generale, d-sa se intoarse cu promisiunea de a tipari ziarul “Lumina”.
Intre timp, la Bucuresti – unde nu aparuse pana atunci decat un ziar nemtesc tradus si in romaneste pe contra pagina – se infiinteaza, sub indemnul si sub patronajul moral al oamenilor care isi luasera raspunderea acestei aspre politic, “Gazeta Bucurestilor”. Pusa sub directia unui ziarist roman, dl. M. Sarateanu, care fiindca s-a ascuns n-a mai fost dat in judecata – si inspirata evident de partidele care socoteau razboiul ca o mare greseala, aceasta gazeta a avut o politica deosebita de a “Luminei” d-lui Stere. Pe cand ziarul d-lui Stere sustinea doctrina Mittel-Europei si infeudarea Romaniei in monarhia habsburgica, “Gazeta Bucurestilor”, promovand politica lui Carp, cerea numai in limitele invoite de cenzura ocupantului pastrarea integritatii si suveranitatii nationale in cea mai stransa prietenie cu Germania.
La “Gazeta Bucurestilor” colaborara prin articole semnate, prin interviuri sau prin inspiratiuni, toti oamenii politici din grupul Carp, chiar unii liberali ramasi aci: d-nii Coanda, Simionescu-Ramniceanu, Iarca, Pompiliu Ioanitescu etc. Tot ca colaboratori externi si nu ca redactori, au scris la “Gazeta Bucurestilor” si cei cinci gazetari condamnati de Curtea Martiala. Ei fura chemati la aceasta colaborare de activitatea lor publicistica din timpul neutralitatii, cand sustinusera, in presa neutralista, o politica ce li se paruse oficiala pana la 14 august 1914.
Ce-am scris la “Gazeta Bucurestilor”? Nu s-a putut gasi in colectie nici un articol impotriva M.S. Regelui, a armatei sau a formei noastre de guvernamant. Un singur pacat a fost cules din lectura articolelor noastre: ca am atacat pe aliati.
Aceasta era situatia, acesta este adevarul!
Iata pentru ce ni se paruse explicabila sfiala de la inceput a comisarului regal de a porni actiuni impotriva ziaristilor in chip separat si inainte de a urmari pe cei care aveau fatal greul si onoarea tuturor raspunderilor. Iata pentru ce ni s-a parut, si noua ca si multora, odios de nedrept de a desparti “Gazeta Bucurestilor” din intregul moral al imprejurarilor ocupatiei si a da ziaristilor cinstea prea plina de poveri de a raspunde ei intai unor socoteli ce erau asa de mari si asa de intinse ca ramaneau pe de-a intregul in competenta istoriei.
Demnitatea sanctiunilor ce se incercau a se da nu sporea catusi de putin prin faptul ca aceasta silita represiune retrospectiva pornea exclusiv impotriva gazetarilor, adica a auxiliarilor unei politici indeobste garantata de numeroase autoritati morale.
Am spus aceasta Curtii Martiale. Comisarul regal simtea nevoia arzatoare sa asigure repetat ca si ceilalti asteapta sfarsitul instructiei la Vacaresti. Erau intr-adevar depusi in aceasta inchisoare d-nii Lupu-Kostache, Virgil Arion, Nenitescu s.a. Nu era d. Stere. Comisarul regal raspundea: aveti rabdare! Insusi reprezentantul Curtii, d. colonel Calinescu, se simtea nevoit sa adauge: toti vor raspunde pe rand.
Aveam si avem si acum cea mai completa stima pentru acesti oameni politici; daca ii citam astfel era fiindca vedeam deznadajduiti cum se coboara marele proces politic – in care asteptam cu seninatate sa comparem alaturi de ei – la o simpla – si poate utila – administrare de opresiune spirituala. Lucrand sub adapostul autoritatii si cinstei lor, era excesiv sa primim in locul lor onoarea raspunderilor.
Procesul
Dar a fost sa fie ca nevoia unei justitii de represiune retrospectiva sa se exercite mai intai impotriva gazetarilor, asteptand – dupa asigurarile d-lui comisar regal si ale presedintelui Curtei Martiale – ca marii raspunzatori sa raspunda mai tarziu. Partea formala a procesului s-a desfasurat intr-o pornire de crancena ilegalitate. E destul sa vezi aceasta urmarind numai dosarul afacerei noastre. El e plin de acte de procedura si de referate ale comisarului regal, care cerea mereu – desi nu ne facuse nici o instructie – sa fim pusi in libertate. Pe ce baza s-au facut arestarile si s-au dictat condamnarile se vede dupa aceea ca multi care trebuiau achitati au fost depusi in prima zi, iar un condamnat a sosit la inchisoare de abia o luna inainte de proces.
Doua chestiuni prealabile s-au pus, chestiuni care ies din sfera pura a dreptului pentru a se confunda cu senzatii elementare de bun simt comun. Ele sunt: chestiunea incompetentei si apoi a complicitatii.
Lasam la o parte incompetenta morala de a fi judecati asupra unor acte peste care trecusera rastimpul pacii de la Bucuresti si in decursul careia unii dintre noi implinisera insarcinari de mare incredere guvernamentala. Lasam, in consecinta, la o parte si chestiunea prescriptiunei, in numele careia am fi putut cere – zadarnic, poate, dar anevoios de respins – suprimarea procesului. Caci art. 593 din codul de procedura penala spune clar: “crima de presa se prescrie dupa un an de la comiterea ei”. Articolele de ziar, pe care reusea in disperare de cauza sa ni le impute d. comisar regal, foarte tarziu, in ziua rechizitoriului si despre care nu exista o singura urma in dosar, inaintea condamnarii, implinisera de mult un an de la aparitia lor.
Martori ne sunt judecatorii nostri, martori ne sun sutele de asistenti ai procesului, martor ne este lunga sentinta a Curtii Martiale ca in fata unei astfel de prevederi categorice a legii noi n-am invocat totusi prescriptiunea. N-am facut-o fiindca nu voiam sa scapam de raspunderea de a fi scris prin subterfugii – oricat de onorabile ar fi fost ele.
Am cerut insa sa fim judecati de judecatorii nostri naturali, care sunt juratii. Aceasta a fost singura incompetenta pe care am invocat-o si ea se gaseste inca pendinte in fata Curtii de Casatie, care urmeaza sa se pronunte la 19 septembrie a.c. Deliberand, minoritatea Curtii Martiale care ne judeca a fost de parerea noastra, recunoscandu-si incompetenta.
Nici dl. comisar regal n-a tagaduit ca ceea ce ni se poate imputa noua nu e decat un delict de presa. Curtea Martiala, motivand respingerea declinatoriului de competinta, recunoaste ea insasi ca are in fata un delict de presa, dar conchide ca sub imperiul legii starii de asediu, aceasta trece sub jurisdictia tribunalelor militare. Curtea superioara de justitie militara n-a putut nesocoti prescriptiunea categorica a Constitutiei care trimite delictele de presa in judecata juriului, dar a crezut ca juriul poate fi si militar, nu numai civil; oricum, cum judecatorii Curtii Martiale raspund tot prin da si nu, ca si juratii, urmeaza ca Curtea Martiala e echivalenta cu Curtea cu juri…
Nu e nevoie sa facem nici un comentariu. E destul sa subliniem ca chiar tribunalele militare si-au dat seama ca nu se poate invoca legea starii de asediu impotriva poruncilor Constitutiei, mai ales cand legea starii de asediu nu contine nici un termen – categoric, de stricta interpretare – care sa scoata delictele de presa din competinta judecatorilor naturali. Nu vom intarzia aci asupra unei discutii juridice, la indemana oricui, dar vom retine argumentul nostru principal de casare, ca chiar in cazul cand se recunoaste constitutionalitatea legii starii de asediu, delictul nostru – daca am comis vreunul – ramane in seama juratilor, atata vreme cat aceasta lege nu contine, strict enuntata, o derogare de la termenii Constitutiei.
In constiinta perfecta a nevinovatiei noastre – caci greseala de opiniune nu poate fi in dimineata Romaniei Mari o crima, nici deosebirile de pareri o rusine pentru o natie culturala si vie – ceream sa fim judecati de judecatorii nostri naturali. O ceream desi stiam ca juratul e in asemenea proces un judecator si mai aspru, o ceream fiindca vroiam sa asezam dezbaterile in cadrele largi, adevarate, ale neobisnuitei lor insemnatati. Am fi mers impacati la ocna pentru ideile noastre gresite, dar voiam ca ele sa fie judecate pe de-a intregul, alaturi de mai marii nostri in ale politicei.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Ziarul de Duminică
Tudor Arghezi
In timpul primului razboi mondial, ramas in Capitala invadata de armata germana, Tudor Arghezi a colaborat la "Gazeta Bucurestilor", organul de presa al ocupantului, fapta care, dupa infrangerea Puterilor Centrale, i-a atras arestarea, intemnitarea si condamnarea la doi ani de inchisoare pentru colaborare cu inamicul, alaturi de alti cativa ziaristi culpabili de aceeasi vina: I