Devine evident, acum, odată cu apariția celui de-al doilea roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari, că prozatorul se detașează complet de colegii de generație prin încrederea necondiționată în forțele literaturii. Atât poeții afirmați în jurul anului 2000, cât și confrații egoficționari din proză s-au străduit să ne convingă că practicile lor nu prea au nimic de a face cu literatura, ci cu experiența în sens larg, și că a fi etichetat drept scriitor poate trece dintr-o dată drept un lucru rușinos. În schimb, cărțile lui Mălaicu-Hondrari sunt, toate, pledoarii mai mult sau mai puțin mascate pentru capacitatea poeziei de a scurtcircuita biografia.
A nu se înțelege de aici că un ton emfatic-livresc pune stăpânire pe imaginarul prozatorului. Dimpotrivă. Frapantă încă de la primele rânduri ale “Apropierii” (Cartea Românească, 2010), e scriitura albă, aproape pragmatică, fără nicio alunecare stilistică. Confesiunile celor cinci protagoniști ai romanului, alcătuit mozaical, nu păcătuiesc nici prin hiperstilizare, nici prin supralicitarea introspecției, așa cum ne-am aștepta de la o proză literaturizantă prin excelență. Livrescul e în întregime situațional, în măsura în care literatura modelează nu atât interiorul personajelor, cât mai ales acțiunile lor exterioare. Grupul de prieteni de la Bistrița (Adrian Petru Constantin, Florin Roman alias The Great, Dan Parfenie și Lidia-Stăpânița), dar și confrații din Spania (Maria, Vanessa, Rafael sau Myriam), își trăiesc viața de zi cu zi într-o stare de permanentă euforie poetică. O euforie cu atât mai surprinzătoare cu cât ea se construiește în relieful detaliilor realiste sau a desfășurării ferm cronologice – sacadate doar de întretăierea planurilor – a romanului. Căci, deși nu par să facă nimic ieșit din comun (în afară de senzaționalismul traficului cu parfumuri din Spania, toate acțiunile sunt banale), aproape fiecare personaj acționează după o logică inefabilă.
Însăși trama centrală a romanului rezidă în hotărârea cât se poate de romantică a celor trei prieteni poeți de a-și pierde urma, timp de cinci ani, în lumea largă. Adrian Petru Constantin pleacă la muncă în Spania, Florin Roman toacă burse la Berlin, iar Dan Parfenie, deși nu intră în joc, e nevoit să rămână singur în România din cauza problemelor cu “căpicul”. Permanenta alternare a cadrului, de la o Românie boemă în care legea o fac festivalurile de poezie și nopțile de meditație colectivă, o Spanie toridă unde iubirile interzise nu pot fi egalate decât de fervoarea afacerilor ilegale, până la un Berlin înghețat, dar intim și cochet, dă romanului un exotism aparte. Deși “Apropierea” poate fi privit și ca o excelentă colecție de vederi, peisajele prin care se perindă eroii lui Marin Mălaicu-Hondrari nu sunt cadre indiferente, ci catalizatori ai stărilor sufletești extreme. Romantismul atât de pregnant al romanului, care poate plăcea în aceeași măsură “literaților” și amatorilor de vaporoase povești de dragoste, rezidă în fuziunea aproape totală a personajelor cu mediul. Navetiști permanenți ai poeziei și ai literaturii (iubirea imposibilă a lui Petru pentru Maria, o femeie căsătorită, se desfășoară exclusiv pe traseul vaporului de lux în care aceasta cântă, Dana pendulează între Cordoba și Berlin, angajată în două iubiri egal de himerice), eroii lui Marin Mălaicu-Hondrari își schimbă configurația sufletească odată cu fiecare loc vizitat. Singura forță care-i apropie pe acești pe acești neobosiți practicanți ai turismului interior e poezia însăși.
Din acest punct de vedere, romanul ar fi putut deveni, într-adevăr, tezist. Căci toate drumurile, oricât de întortocheate și de deviate, duc, în cartea lui Marin Mălaicu-Hondrari la literatură. Ea singură, într-o lume pândită de hazard, reprezintă spațiul coincidențelor absolute și mobilul întâlnirilor privilegiate dintre protagoniști. Fiecare relație are un moment fondator strict literar. Petru o cunoaște pe misterioasa Vanessa, o bisexuală cultivată dar angajată în afaceri necurate, prin intermediul unei cărți de Cortazar. La rândul ei, Vanessa e legată de frumoasa Myriam atât printr-o relație erotică intensă, cât și prin experiența cenaclurilor argentiniene sau spaniole. Ca să nu mai vorbim de faptul că Dana se îndrăgostește fatal de Florin Roman prin intermediul cărții lui, sau că relația dintre Petru și Maria se consumă la adăpostul poemelor lui Rimbaud. În cele mai frumoase pagini din roman, cei doi își restrâng pasiunea convulsivă pe măsura dărâmării câte unui etaj dintr-un vapor părăsit. Pe ritmul rimbaldienelor Corabia beată și Marină, iubirea ia sfârșit atunci când nu mai rămâne neatinsă nicio o aripă a construcției: “Am strâns puținele lucruri cu care veniserăm și înainte de lăsatul serii carele de-argint și de-aramă prorele de oțel și de argint bat spuma am coborât pe chei și ne-am îndreptat cu pași mici spre oraș ridică tulpinile de mărăcini curenții câmpiei într-o tăcere de moarte, mutând din când în când bagajul dintr-o mână în cealaltă și făgașele imense ale refluxului curg circular către est potrivindu-ne pașii ca să mergem în același ritm, pași tot mai micuți, tot mai lenți pe măsură ce ne îndepărtam de șantierul naval spre stâlpii pădurii spre trunchiurile digului pe măsură ce ne apropiam de autogară, pe măsură ce mă uitam tot mai resemnat la Maria, fără să știu când aveam să o revăd ce-n unghi e izbit de vâltori de lumină“.
Toate aceste coincidențe strict literare nu devin, însă, supărătoare tocmai pentru că prozatorul știe să nu le suprasolicite semnificațiile. Nu de o metafizică emfatică a literaturii e vorba în romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari, ci de o viziune secularizată a ei. Fiecare secvență pare o mică pildă, cât se poate de nedidactică, despre modurile în care literatura poate înfrumuseța praxis-ul vieții. Ceea ce “Apropierea” pierde la nivelul profunzimii concepției și a construcției – toate personajele sunt identic populate interior – poate fi contabilizat drept un câștig din punct de vedere al firescului abordării: căci, dacă stăm să ne gândim bine, puține romane mai neprogramatice s-au scris la noi, de la optzeciști încoace, despre relația tensionată dintre literatură și viață.
De luat neapărat în vacanță acest roman frumos ca o briză ușoară de vară.
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.