Aidoma celorlalte capitale europene, Bucureștii ar fi fost îndreptățiți să aibă un simbol reprezentat de o construcție aparte, respectată sau adorată de populație. Un asemenea simbol ar fi putut deveni Turnul Colței dacă…
Dacă Bucureștii n-ar pluti, uneori, ca o corabie, pe valurile seismelor, dacă n-ar fi existat patima înnoirii prin ștergerea urmelor din trecut, dacă primarii s-ar fi îngrijit și de conservarea monumentelor ori cel puțin ar fi refuzat demolarea lor. Trebuie spus că poporul Capitalei, născut și crescut vreme de aproape două veacuri la umbra falnicului turn, îl socotea “podoaba orașului”, iar în folclorul local pătrunsese expresia “înalt cât Turnul Colții”, după unele estimări el având circa 80 de metri, înălțime apreciabilă într-un oraș în care clădirile cele mai înalte – până la jumătatea secolului trecut – rareori depășeau 15 m. Dintr-o mărturisire de epocă, aflăm că “se vedea departe de București cale de 3 ceasuri, iar când era senin și mai departe”.
Cum îl vedem în desenul slugerului Nicolae Otetelișanu, turnul avea o arhitectură străină acestor locuri, de inspirație nordică, suplețe și distincție. Aceste caracteristici de ordin general par să-l confirme pe Sulzer, care, în “Gesehichte des transalpinischen Daciens”, editată la Viena in 1787, spune că la înălțarea Turnului au lucrat soldații suedezi găzduiți de Constantin Brâncoveanu după bătălia, pierdută de ei, de la Poltava. Lucrările au fost încheiate în 1715, cum aflăm din pisanie:
“Această înconjurare de zid, cu toată coprinderea din
temelie, s-au zidit de dumnealui jupân Mihai Spătarul Cantacuzino,
carele fiind coprins de dumnezeiască râvnă, toate acestea foarte
înfrumusețate a făcut precum se vede, pentru mărirea și slava iui
Dumnezeu și pentru veșnica pomenire a dumnealui și a tot neamul
dumnealui și s-au săvârșit în zilele luminatului Domn a toată Țara
Românească, Io Ștefan Vodă Cantacuzino, fiind Arhiereu – Mitropolit
prea sfințitul părinte Antim în anul 1715”. Început în vremea lui
Brâncoveanu, Turnul ce servea de clopotniță mănăstirii și bisericii
Colica a fost săvârșit sub domnia lui Ștefan Cantacuzino, fiind
așadar martor la mazilirea familiei Brâncoveanu cât și la mazilirea
Cantacuzinilor, toți morți prin moarte violentă în urma intrigilor
țesute la Constantinopol de învinsul de la Poltava, Regele Carol al
Xll-lea al Suediei – indirect prin soldații săi – unul din
constructori…
Până în 1802, Turnul Colței a stârnit admirația și condeiul tuturor călătorilor străini, faima lui ajungând departe, în aproape toată Europa, cartografii marilor cancelarii neuitând să-l menționeze în gravurile lor imaginare care înfățișau Bucureștii. Alături de Dâmbovița, era singurul reper real. Probabil, pentru cancelariile europene, el semnifica mult mal mult: taina intrigilor Regelui Suediei, taina hotărârii Înaltei Porți de a instaura domniile fanariote și cine știe câte alte mistere ale istoriei. Dar Turnul Colței se afla încă din construcție sub semnul și mai tainic al fatalității. În data de 14 octombrie 1802, la ora 1 după-amiază, s-a dezlănțuit un cutremur care a durat două minute și jumătate. “Mișcările pământului – nota îngrozit Dionisie Fotino – semănau cu acelea ale valurilor”. Cutremurul – intrat în istorie prin sintagma “Cutremurul cel mare” – a șubrezit toate construcțiile de piatră și de cărămidă ale orașului, a retezat falnicul turn de la jumătate, așa rămânând pană la demolare. Imaginile parvenite din secolul al XIX-lea ni-l prezintă ca pe o ruină colosală, deloc atrăgătoare privirii. Sub Cuza i s-a atașat un etaj grosolan de scândură, pentru a fi folosit ca “foișor de foc”. I-a servit și lui Szatnmari pentru celebrul său “Panoramic al Capitalei”, în opinia profesorului George Potra executat în anul 1864. Artistul, singurul care a respectat cum se cuvine mărețul monument, a revenit la el împreună cu Amedeo Preziosi câțiva ani mai târziu; tot lui îi datorăm și admirabilele fotografii ale turnului cuprinse în “Albumul România”, dedicat domnitorului Carol I.
Deși va mai supraviețui aproape două decenii de la imortalizarea lui Szathmari, “zilele Turnului Colței erau numărate. Bucureștii se modernizau văzând cu ochii, iar îndepărtarea de influența balcanică se dorea absolută din punct de vedere arhitectonic, această dorință vizând și sacrificarea vestigiilor trecutului dezonorant pentru neamul românesc”, cum se exprimase Petre Grădișteanu într-un moment de exaltare patriotică. În vremea lui Carol I, “Foișorului de foc” de la Colțea i s-a mai adăugat un etaj, firește, din lemn, pentru a mai putea fi folosit ca atare. Cu toată arhitectura sa “nemțească”, turnul, situat exact pe axa construibilă Nord-Sud a Bucureștilor, jignea vizibil gustul și pretențiile edilitare ale epocii. Noul primar, Pake Protopopescu, liberal din gruparea lui Dumitru Brătianu (nu conservator, cum se crede), fascinat de “noua și impunătoarea imagine a Parisului”, și-a propus să facă din București o copie a Orașului-lumină. Demolarea Turnului Colței în 1888 a însemnat actul de naștere al “Micului Paris”! Totuși, dacă ar fi fost restaurată, această falnică ctitorie a lui Mihai Cantacuzino ar fi putut deveni simbolul orașului București.