Muzică house, cărți și activități intelectuale. Un cartier rezidențial din Dresda, cu case dărăpănate și sufocate de tușe de gri tot mai groase sub influența socialismului real, continuă să țină la distanță lumea exterioară. Cu o resemnare marcată pe alocuri prin umor, locuitorii discută despre eșecul unui sistem social în care Bildungsbürger-ul nu este prevăzut. Anne și Richard Hoffmann, o asistentă medicală și un chirurg, oscilează între disidență și obediență. Pot fi eludate reglementările sistemului prin refugierea într-o Dresdă nostalgică, sau este momentul să aplice pentru o viză de emigrare?
În Turnul, Uwe Tellkamp construiește o panoramă impresionantă a Republicii Democrate Germane aflate în declin, o țară în care trei generații se îndreaptă – uneori involuntar, alteori cu nerăbdare – spre tumultul revoluției din 1989, care, în cele din urmă, va pune turnul la pământ.
Uwe Tellkamp s-a născut în Dresda în 1968. În timpul serviciului militar a fost comandant de tanc în Armata Națională Populară și arestat pentru a fi refuzat să înăbușe o demonstrație în octombrie 1989. Considerat neloial față de regim, lui Tellkamp i s-a refuzat dreptul de a urma Facultatea de Medicină, iar după căderea Republicii Democrate Germane și-a continuat studiile la Leipzig, New York și Dresda. În 2004 a abandonat medicina și s-a dedicat scrisului. Turnul (Der Turm, 2008), al treilea său roman, i-a adus Premiul Cărții Germane și, totodată, succesul național și internațional, fiind tradus ulterior în peste cincisprezece limbi.
I.
Urcușul
Lumânările electrice de la Întreprinderea de Stat “Narva”, cu care era decorat pomul, aveau un defect, strălucind din când în când cu intensitate și estompând silueta Dresdei, care se zărea pe Elba în jos. Christian își scoase mănușile, care prinseseră umezeală și erau acoperite cu cristale de gheață în interior, pe partea îmblănită. Își frecă între ele degetele, pe care abia le mai simțea de frig, și suflă peste ele. Respirația i se disipă ca un fir de ceață în fața intrării întunecate, tăiate în stâncă, de unde se făcea, printre fagi, suișul către institutele lui Arbogast. Casele de pe strada Schiller se pierdeau în întuneric; din cea mai apropiată, o casă de paiantă cu obloanele zăvorâte, ieșeau firele rețelei de curent care duceau în rămurișul unuia dintre fagi, aflat deasupra trecătorii. O stea de Advent ardea acolo, luminoasă și nemișcată. Christian, care venise dinspre podul Blaues Wunder și Körnerplatz, merse mai departe către ieșirea din oraș, în direcția străzii Grundstraße, ajungând curând la funicular. Vitrinele magazinelor prin fața cărora trecu – brutărie, lactate, pescărie – aveau jaluzelele lăsate; casele aveau un aer apăsător, aflându-se deja pe jumătate în umbră, cu contururi cenușii. Lui Christian i se păru că dau să se înghesuie de-a valma, căutând să se apere între ele de ceva incert, încă nedeslușit, ce urma să se ivească poate din întuneric – ca și luna, aflată sub semnul lui Gerar, care se ițise deasupra Elbei adineauri, când Christian se oprise pe podul pe care nu era nici țipenie de om, uitându-se la râu, cu fularul de lână croșetat de mama lui tras peste urechi și obraji pentru a se apăra de crivăț. Luna se înălțase încet și se separase de masa rece și inertă a fluviului, care ai fi zis că e pământ lichid, pentru a sta singură deasupra pajiștii și a pășunilor acoperite de valuri de ceață, a casei plutitoare aflate pe Elba în dreptul orașului vechi numit Altstädter Elbseite și a coamelor deluroase care se pierdeau către Pillnitz. De la o clopotniță din depărtare se auzea cum bate ora patru, ceea ce pe Christian îl miră.
Urcă până la funicular, își puse geanta de voiaj pe banca deteriorată de intemperii din fața grilajului cu care se termina peronul și așteptă, ținându-și mâinile, cu mănuși cu tot, în buzunarele hanoracului kaki, de tip militar. Arătătoarele ceasului gării aflat deasupra căsuței impiegatului păreau să înainteze foarte încet. În afară de el nu mai aștepta nimeni la funicular și, pentru a-și trece timpul, se apucă să se uite la afișele cu reclame. Nu mai fuseseră curățate de mult. Unul dintre ele făcea reclamă la Café Toscana din Altstädter Elbseite, altul, la o prăvălie numită Näther, care se afla mai încolo, către Schillerplatz, iar un altul făcea reclamă la restauratul Sybillenhof, situat la stația de pe munte. Christian se apucă să repete în gând digitația și linia melodică a piesei italiene care urma să fie cântată la aniversarea zilei de naștere a tatălui său. După aceea privi în întunecimea tunelului. O licărire palidă începu să ia amploare, umplând treptat deschiderea tunelului ca apa în creștere a unei fântâni; totodată, luă amploare și zgomotul: un scrâșnet hârâit, scârțâit, cablul de ghidare făcut din fire de oțel pocnea sub povară, funicularul se apropia zguduindu-se, o capsulă umplută cu un fel de luminescență marină; două faruri luminau traseul. În vagoanele dreptunghiulare se vedea câte un corp de pasager vag conturat; prin mijloc se vedea umbra estompată a vatmanului cu barba căruntă, care făcea traseul de ani de zile: în sus și în jos, în jos și în sus, alternând mereu sensul și închizând poate ochii pentru a scăpa de priveliștea prea familiară ori spre a o vedea lăuntric și a o refula apoi, ca să alunge duhurile. Probabil însă că vedea deja cu auzul. Trebuie că fiecare zdruncinătură din cursul călătoriei îi era cunoscută.
Christian își luă geanta, scoase la iveală un bănuț și își petrecu clipele rămase contemplându-l: frunzișul de stejar de lângă cifra zece era gravat imprecis, iar dedesubt, minuscul, anul era șters de atâta frecuș, alături de un A, iar pe pajură se vedeau ciocanul, compasul și coronița din spice de grâu. Christian stătu să se gândească de câte ori ei, copiii de pe străzile Heinrichstraße și Wolfsleite, copiaseră cu creionul pe o foaie relieful unor astfel de monede – Ezzo și Ina erau mult mai iscusiți la asta decât el, și erau și mai zeloși, pe vremea când visau cu toții să se facă niște măreți falsificatori, tâlhari și aventurieri, aidoma eroilor din filmele care rulau la cinematograf ori din cărțile lui Karl May și ale lui Jules Verne. Frânând moale, funicularul se opri. Ușile care se deschideau în dreptul treptelor lăsară oamenii să coboare. Vatmanul se dădu jos, deschise portița și, pentru cei care voiau să ia funicularul în sus, un mic culoar de trecere lângă portiță. Acolo se afla un automat. Christian aruncă banii în deschizătură și trase de mânerul lateral; moneda de zece pfenigi alunecă afară din cutiuța turnantă, căzând lângă celelalte. Uneori, în loc de monede copiii de prin cartier aruncau în automat pietricele plate, șlefuite de apele Elbei, ori aruncau nasturi, pe care îi numeau “dumicați” – spre marele necaz al mamelor, cărora le părea rău de nasturi, căci de micile monede din aluminiu se putea face rost ușor, pe când de nasturi se făcea rost cu greu. Ușile vagonului erau închise – în timpul iernii era nevoie să fie deschise cu ajutorul unui cablu, dacă voiai să intri în compartiment; se închideau numaidecât atunci când se dădea drumul la cablu. Vatmanul intră în gheretă, își turnă o cafea și se uită după pasagerii care se grăbeau care încotro, dispărând ca niște umbre și dând colțul către Körnerplatz sau către Pillnitzer Landstraße.
După câteva minute, din difuzorul de deasupra afișelor cu reclame răsună o voce cu un timbru obosit, bolborosind în dialectul saxon al locului ceva ce Christian nu înțelese. Dar vatmanul se ridică și închise cu băgare de seamă ușa gheretei. Cu geanta de piele boțită, cu mărunțișul pentru automat clătinându-i-se în uniforma purtată și răspurtată, porni încet către cabina vatmanului, al cărei pupitru de comandă i se părea absurd lui Christian, cu toate butoanele acelea, căci funicularul era direcționat cu cablu și role de ghidare, iar de frânat se frâna în mod automat, în cazul în care ar fi fost să se rupă cablul, prin intermediul unui mecanism elaborat, compus dintr-o serie de bucșe. Poate că butoanele aveau un alt rost, poate că serveau la comunicare ori aveau vreun folos psihologic: de vreme ce existau, butoanele trebuiau de bună seamă să aibă o semnificație, să îndeplinească o funcție. Ele impuneau un anume grad de cunoaștere, prevenind monotonia și plictiseala la locul de muncă; în plus, la jumătatea distanței, unde linia se bifurca, avea loc manevra de trecere în partea dreaptă. Cu un pocnet puternic, ușa cabinei, care se putea deschide cu o cheie de secțiune pătrată și care nu era conectată la cablu precum celelalte uși, se trânti în spatele vatmanului.
– Atențiune! Începe urcușul! spuse vocea din difuzor.
Vagonul mai rămase nemișcat preț de o clipă, după care se puse alene în mișcare, părăsind peronul și luând-o în sus. Christian se întoarse și văzu cum drumul și platforma de așteptare se micșorau, ca într-o perspectivă, până nu mai rămase decât ovalul pe care deschiderea tunelului îl lăsa pe fundalul cerului verde de piatră și foc; încetul cu încetul se făcu și el mai mic, o culisă de întuneric se trase ușor dintr-o parte și, pentru un timp, înainte să se vadă ieșirea, numai lămpile din tunel și farurile mai dădeau puțină lumină. Christian scoase din geantă o carte pe care i-o dăruise unchiul Meno. Săptămânile trecute abia dacă apucase să se uite prin ea: ce-i drept, la Waldbrunn începuse să se simtă că vine Crăciunul, la școală orele nu se mai țineau atât de strict ca de obicei, dar pregătirile pentru aniversarea zilei de naștere a tatălui și mersul zilnic acasă, cu autobuzul, pentru a repeta împreună cu ceilalți bucata muzicală italiană, luaseră ceva timp. Christian voia să citească pe îndelete cartea în timpul vacanței de Crăciun. Era o operă destul de groasă, tipărită pe hârtie rugoasă și legată în pânză de proastă calitate; ilustrația de pe copertă îi era cunoscută dintr-o ediție facsimil a Codexului Manesse, pe care îl văzuse în biblioteca unchiului, dar și la alde Tietze, care aveau un exemplar deosebit de frumos și bine păstrat; Niklas, tatăl lui Ezzo și al lui Reglinde, citea adesea din el. Era un portret al figurii legendare a lui Tannhäuser, ce înfățișa un bărbat cu bucle roșiatice, într-un veșmânt albastru și o tunică albă, având o cruce neagră la piept și blazonul într-o combinație de negru și galben, lângă un coif cu panaș situat deasupra unor lujeri stilizați; “Tanhuser”, după cum îi era scris numele deasupra tăbliei, avea mâna stângă ridicată, ca și când s-ar fi apărat ori ar fi salutat cu precauție; cu dreapta se încheia la tunică. Christian deschise volumul. Citi subtitlul – “Ediție de vechi scrieri germane selectate, îngrijită și adnotată de Meno Rohde” -, după care deschise din nou volumul la saga din care începuse să citească deja în cursul călătoriei de la Waldbrunn la Dresda. Lampa de deasupra lui, de pe tavan, începu să fileze, pagina pe care o deschisese căpătă un aspect granulos și palid, iar literele, în vibrațiile domoale ale călătoriei, se spălăciră dinaintea ochilor săi. Nu reușea să se concentreze la istoria cavalerului cu pinteni de aur care pornise la drum cu șaptezeci și două de corăbii să o pețească pe regina Bride. Lampa se stinse. Puse cartea înapoi în geantă și căută cu mâna barometrul, un dar pentru tatăl lui de care făcuse rost din fosta casă a Uniunii Navigatorilor de pe Elba. Zăcea bine împachetat și capitonat în grămada de rufe murdare care îi umpleau geanta.
Urcând încet, dar constant, și fiind zdruncinat din când în când de șocurile produse de denivelările din dreptul trecerilor peste rolele de ghidare, funicularul ajunse la nivelul suișului printre fagi, care ținea direcția șinelor, și merse apoi, un timp, paralel cu cărarea, la vreo câțiva metri deasupra solului. Se putea privi în ferestrele luminate: o mână întinsă ar fi putut atinge vagonul fără dificultate. Sus, lângă cel de-al doilea tunel al funicularului, apăru în raza vizuală restaurantul Sybillenhof, închis de ani de zile, ale cărui terase erau reliefate ca niște tăblițe de ardezie uitate de niște copii uriași; funicularul avea să se îndrepte spre ele, cotind către intrarea în tunel numai cu puțin înaintea terasei celei mai de jos, pentru a ajunge la stație. În decursul multor călătorii Christian visase la petreceri opulente în sălile întunecate care dădeau în cealaltă parte, cu domni îmbrăcați de seară, susținând conversații elevate, purtând cămăși apretate, închise cu butoni și cărora le ieșeau lanțurile de ceas peste buzunarele laterale ale fracului; visase vânzători de flori în uniforme de paj chemați la mese printr-un abia schițat pocnit din degete spre a le dărui un trandafir doamnelor pe care se aprindeau giuvaeruri cu duiumul, sub sfeșnicele candelabrelor de cristal; visase lume dansând în acordurile muzicii unei orchestre de cameră și a unui lăutar dat cu pomadă prin păr și purtând o crizantemă la butonieră. Imaginea lunii alunecă peste acoperișurile caselor situate mai jos, care se lăsau mult către Grundstraße, făcând crestele să strălucească și revărsând asupra grădinilor înzăpezite o lumină ca de pudră care, pe la marginile lor – înălțate pe ici, pe colo de albul vreunei grămezi răzlețe de lemne stivuite ori al unui acaret acoperit de zăpadă – se contopea cu umbrele tufișurilor și ale copacilor.
Christian observă că se aflau deasupra casei pictorului și ilustratorului Vogelstrom, castelul cenușiu căruia Meno îi zicea “Casa Pânzelor de Păianjen “, imagine pe care Christian, cu fața lipită de geamul rece, îndărătul austerității zilei, o asocia cu ferestre inaccesibile și cu niște copaci înalți. Lumina lunii se pierdu în masa povârnișurilor din Loschwitz care se lăsau cu toată greutatea lor dincolo de Grundstraße, aninat acum în adâncuri ca o bandă palidă; apoi lumina se scutură, așa cum se scutură acele de brad, în fața turnurilor de pază ale Imperiului Roman de Răsărit, estompându-se în dreptul podului peste care soldații se îndreptau către punctul de control de la Planul Superior. Grădina Casei Pânzelor de Păianjen se afla în întuneric, ferită de evenimente și priviri; Christian abia dacă era în stare sa recunoască coroanele de peri și fagi acoperite cu un praf de zăpadă și al căror rămuriș fin atârna deasupra hăului ca o împletitură de fum; prăpastia îngustă dintre suișul care traversa fagii și crestele acoperișurilor curgea în contururi așa cum luminozitatea curge în figurile hașurate ale unor vechi desene neterminate. Christian văzu fântâna și urcușul aproape în întregime acoperit de vegetație, făcând un ocol în jurul peștelui din piatră al fântânii peste care se abătuseră intemperiile, și care ducea în sus pe niște trepte acoperite de mușchi; pe o tablă deasupra peștelui decorativ era dăltuit începutul unei poezii; literele erau spălăcite, aproape pe de-a-ntregul șterse. În ciuda tuturor strădaniilor sale, lui Christian nu îi veneau în minte cuvintele, în schimb vedea limpede în fața ochilor mustățile rupte ale silurului, ochii care își pierduseră văzul și veșmântul de mușchi; își aduse aminte de frica sa superstițioasă de acest animal și, totodată, de fântâna cufundată de mult în tăcere și respirând o răceală de cavou, atunci când el și Meno fuseseră în vizită la Vogelstrom; de frica sa aproape copilărească, alimentată apoi și de discuțiile ciudate purtate în Casa Pânzelor de Păianjen de Meno și de pictorul uscățiv. Ce i se păruse lui ciudat nu erau însă atât cuvintele și temele în sine, cât mai ales atmosfera din casă; copil fiind și neavând minte, ori în tot cazul neavând minte decât pe jumătate sau în proporție de trei sferturi, socotise în sinea lui că puținul care era de înțeles trebuie că era adevărat și că lumea adulților care se cobora din înălțimile ei până la el, băiatul de zece sau unsprezece ani, era musai să fie așezată în bună rânduială. Își amintea de cuvinte ca “Merigarto” sau “Magelone”, mai degrabă niște incantații decât niște concepte cu vreo însemnătate în lumea reală, după cum îi indicau bănuielile care începuseră să se înfiripe în el; cuvinte care îl atinseseră într-un mod particular și pe care nu le mai uitase niciodată, deși i se păruseră mai puțin misterioase decât tablourile din holul sumbru al casei lui Vogelstrom: peisaje idilice, scene de grădină cu fauni cântând la flaut și nimfe la izvor, o serie de înaintași pictați în tonurile de brun închis ale maeștrilor olandezi, înfățișând femei și bărbați cu priviri serioase și cu o floare, o urzică sau, ceea ce îi atrăsese privirea mirată pentru un timp îndelungat, cu un melc aurit în mână. Cele două cuvinte păreau să aibă de-a face mai degrabă cu aceste tablouri luminate cu zgârcenie de-a lungul culoarului, spre care atât Vogelstrom, cât și Meno aruncau rareori câte o privire atunci când treceau pe lângă ele: numele insulei și numele unei fete ieșite la iveală din negura timpului și dispărute apoi din nou în ea; le reținuse și le savurase mereu plăcuta sonoritate murmurându-le în solilocviile sale. Tot sonoritatea îi rămăsese și din discuțiile dintre cei doi, un fel de vuiet de râu venind dinspre atelierul lui Vogelstrom, care în timpul iernii era într-atât de rece, încât florile de gheață dădeau să apuce șevaletele și tapetele imprimate cu romburi și cei doi bărbați alergau de colo-colo prin cameră scoțând fum pe gură, Meno având paltonul lui Vogelstrom petrecut peste umeri, iar Vogelstrom fiind îmbrăcat în mai multe pulovere și cămăși; când erau în bibliotecă și Christian trăgea cu urechea de pe coridor, contemplând una dintre figurile înaintașilor, abia dacă li se distingeau vocile; din când în când răsuna câte un râset precaut, din când în când cei doi se apucau să critice ori să laude tabacul pe care tocmai îl fumau. Uneori, Meno îl striga și îi arăta, în timp ce pictorul dădea cu grijă paginile, gravuri în oțel sau cupru din niște foliante cu iz de mucegai, când se prea poate să fi fost rostite vorbe care să rămână în urechea copilului ca ceva deosebit și nemaiauzit, cum ar fi cele două nume pline de vrajă. Lumina de deasupra lui începu din nou sa pâlpâie. De sus, din întunecimea de dedesubtul tunelului și a restaurantului Sybillenhof, funicularul din sens opus se târa către ei și ajunse în același timp la bucla unde linia se bifurca, astfel încât cele două funiculare să poată trece unul pe lângă celălalt. În capsula care alunecă pe lângă ei și în care nu mai era nimeni altcineva se putea vedea șezând ca o umbră nemișcată conductorul care răspunse la salutul vatmanului cu barba căruntă dând scurt din cap, după care vagonul coborî și dispăru din câmpul vizual.
Christian își aduse aminte că în Casa Pânzelor de Păianjen auzise prima oară vorbindu-se de Poe; Meno și Vogelstrom priviseră ilustrațiile care însoțeau o povestire; își aducea aminte cu deosebire de o foaie pe care talentatul ac de gravură al lui Vogelstrom creionase o cetate care se înălța într-un ținut cuprins de bezna nopții; apoi îl creionase pe ducele Prospero cu suita sa de o mie de doamne și cavaleri în cetatea cu lacătele sudate; avea parcă din nou impresia că îi vede umblând și stând de vorbă unii cu alții, ca atunci, când erau animați de mâna plăpândă și bine proporționată a lui Vogelstrom, avea parcă din nou impresia că întreaga adunare își vedea însuflețită de jocurile ei voioase, în vreme ce afară bântuia molima care făcea ravagii prin țară; avea parcă din nou impresia că Prospero mergea prin Săli în beatitudinea unei mari sărbători; se auzeau melodii purtate prin aer, bătăile ceasului din lemn de abanos care se afla în Sala tablourilor se pierdeau în imensitatea castelului, iar în cele șapte Săli de dinainte oamenii dansau, căci ducele Prospero nu tolera tristețea, iar în muzică, în râsete și în cânturi nu se mai auzeau lătrăturile câinilor de afară, din fața porților, și nici urletele nefericiților.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Vasile V. Poenaru