Premieră eveniment la Naționalul clujean!
La aniversarea a 100 de ani de la nașterea mișcării dadaiste, Studioul Art Club găzduiește spectacolul Tzara arde și Dada se piaptănă, colaj din textele lui Tristan Tzara (manifeste, poezie, teatru), precum și din corespondența cu prietenii săi sau din scrierile lor. Selectarea și reunirea acestui bogat material documentar a fost realizată de criticul și istoricul literar Ion Pop, autorul primei monografii compacte și solide din literatura noastră consacrate mișcării de avangardă, împreună cu Ștefana și Ioan Pop-Curșeu. Autorii au întreprins o adevărată operațiune de arheologie poetică, scoțând la iveală texte reprezentative ale dadaismului, peste care anii aruncaseră vălul uitării.
Titlul piesei definește concis și expresiv, printr-un savuros joc de cuvinte cu o nuanță voit ironică, momentul istoric al apariției mișcării dadaiste – anul 1916. Primul Război Mondial… Un continent întreg arde, înecat în sânge… Totul se clatină: imperii, structuri sociale, existențe individuale… De ce ar face excepție de la regulă arta și literatura? În oaza de neutralitate și liniște a Elveției, un grup de tineri încearcă să impună un nou canon poetic. Ei vor, nici mai mult, nici mai puțin, anularea tradiției prin crearea unei literaturi noi, total diferită de ceea ce se scrisese până atunci. De fapt, o contestare totală a vieții, dar și a morții, a binelui, dar și a răului, sub semnul cuvântului cheie „NIMIC”.
Adevărată biografie a mișcării Dada, piesa are o dimensiune didactică implicită, menită să familiarizeze spectatorii cu principalele momente ale constituirii dadaismului: plecarea lui Tristan Tzara din România la Zűrich, frecventarea cabaretului Voltaire unde, alături de Marcel Iancu, în 5 februarie 1916, pune piatra de temelie unei construcții literare care va marca decisiv lumea artistică mondială, conceperea și publicarea, doi ani mai târziu, a Manifestului Dada, disputele ulterioare și disoluția grupului, refugiul în studiul artei africane sau al anagramelor din opera lui Villon. Cu rigoare și profesionalism sunt abordate și momente din ultima parte a existenței poetului asupra cărora biografii s-au pronunțat cu o oarecare discreție: perioada implicării sale politice, începând cu Războiul Civil din Spania, opțiunile sale de stânga, apartenența la Partidul Comunist Francez, de care se rupe abia în 1956, după intrarea trupelor sovietice în Budapesta.
Nu aș vrea să se înțeleagă din cele spuse până acum că suntem invitați la o doctă, dar plictisitoare dizertație consacrată dadaismului. Nici vorbă de așa ceva! Conceptele teoretice ale curentului sunt ilustrate scenic prin soluții dintre cele mai diverse. Iar aici, fantezia regizoarei Ștefana Pop-Curșeu și a colaboratorilor săi se dovedește fără limite… Spectacolul este o perpetuă explozie de culoare și muzică, de extravaganțe aparent spontane ale actorilor, fiecare distribuit în mai multe roluri construite cu migală de artizan, cu obsesia detaliului semnificativ; într-un cuvânt, în totul și în toate, suntem martorii unui spectacol dadaist 100%, pe care și l-ar fi asumat, cu siguranță, și Tzara!
Într-un spațiu zgârcit ca dimensiuni (spectacolul ar merita translat, fără modificări tehnice semnificative, în Studioul Euphorion al Teatrului Național), cei cinci actori dansează, cântă, fac pantomimă, își schimbă costumele la vedere, intră printre spectatori antrenându-i în zgomotoasa cavalcada dadaistă. Strigăte. Demolare. Negări vehemente. Inconfundabilul bumbum al avangardei răsună copleșitor în spațiul de joc clujean, riscând să declanșeze un șoc auditiv spectatorilor. Filip Odangiu (Tristan Tzara) împreună cu Rareș Stoica, Cristian Grosu și Cătălin Codreanu (Marcel Iancu, Richard Hülsenbeck – părintele dadaismului berlinez și Hugo Ball – patronul celebrului cabaret, dar și Sfinții Gargal, Casdoas și Govdela – personaje imaginare, comentatori a posteriori ai fenomenului) sunt magistrali, trăindu-și cu frenezie rolurile. Secvența în care se declamă onomatopeic, într-un limbaj inexistent („Cuvântul a murit!” exclamă unul dintre personaje), succesiune aleatorie de sunete, strunite de intonație și mimică, este o modalitate scenică absolut antologică de a defini creația dadaistă.
Am lăsat special la urmă al cincilea personaj (Maya și… alții) interpretat de… Ștefana Pop-Curșeu. Și în această a treia ipostază din spectacol, directoarea artistică a Teatrului Național din Cluj-Napoca (iată și o a patra ipostază!!) se dovedește a fi o surpriză dintre cele mai plăcute. Alături de cei patru profesioniști ai scenei, ea se integrează cu dezinvoltură și aplomb ritmului spectacolului, este suavă și delicată în rolul Mayei, debordantă în dansul african, spontană, exuberantă în celelalte apariții.
Și pentru că tot vorbim de Ștefana Pop-Curșeu, trebuie subliniat faptul că invenția sa regizorală este inepuizabilă. Așa cum spuneam, textul cuprinde o mare cantitate de informații care se cereau transmise spectatorilor prin mijloacele specifice artei scenice; iar regizorul imaginează soluții dintre cele mai neașteptate. Retrospectiva istorică a anului 1916, love-story-ul elvețian, tribulațiile lui Hülsenbeck, tentativa lui Tzara de a scăpa de armată sunt rezumate pe un ecran unde fie sunt proiectate imagini-document, fie sunt comentate savuros, în cheie comică, printr-un ingenios joc de ombres chinoises, de un haz irezistibil. Ștefana Pop-Curșeu este ajutată cu talent în acest demers de colegii actori care își asumă, la rândul lor, o dublă calitate în spectacol. Astfel, scenografia este semnată de Filip Odangiu și Rareș Stoica, video și sound design de același Rareș Stoica, coregrafia, de Cătălin Codreanu, iar fumisteriile, de Cristian Grosu.
Spectacol beneficiind de un text de mare rafinament literar, cu subtile trimiteri livrești strecurate printre cascadele dadaiste (Shakespeare – „Restul e tăcere!”, Eminescu – „Ai noștri tineri la Paris învață…”), Tzara arde și Dada se piaptănă este mult mai mult decât un eveniment aniversar; este o pledoarie respectuoasă pentru neuitare.
Fotografii de Nicu Cherciu