Fara publicitate, dupa unii, lumea ar fi anosta de tot, mohorata, de-a dreptul nefericita. Fara reclame, dupa altii, lumea si-ar regasi tihna, ar scapa de o dependenta insidioasa; sau, in cel mai nefericit dintre cazuri, ar fi mai putin stresata, fie numai si pentru faptul ca ar putea sa vada, fara intreruperi, un film de la inceput pana la sfarsit.
Personal, nu ma dau in vant dupa binefacerile publicitatii, dar nici nu sunt dispus sa clamez de dimineata pana seara raul iremediabil pe care-l poate provoca. Si totusi…
Saptamanile trecute am vazut doua panouri publicitare in plin centrul Capitalei. Culorile destul de vii se intindeau pe aproape toata suprafata lor de 3/4 metri fiecare, iar imaginea si prospetimea obosita te duceau insa cu gandul la urmele nesterse ale unei campanii mai vechi. Nu insist asupra imaginii aurii pe care o afisau ca sa nu cad in pacatul de a face eu insumi cine stie ce publicitate. Ceea ce mi-a atras atentia, de fapt, m-a izbit de-a dreptul, a fost textul legendei. El suna cam asa: “Arata ca o carte”. Iar un asterix explicativ dadea masura gaselnitei publicitare: “Cu exceptia faptului ca foloseste la ceva!”.
Carevasazica, ma aflam in preajma a ceva ce aducea cu o carte, dar nu trebuia sa ma nelinistesc sau sa ma simt pacalit. Asemanarea se pulveriza brusc, era o simpla parelnicie care sucomba pe altarul utilitatii. Nu aveam in fata o carte oarecare, una din puzderia de carti inutile care impanzeste si, eventual, doar tulbura mintile lumii. Ma aflam in fata unicei carti, a ultimei si singurei carti cu adevarat utile.
Stiu ca mesajul publicitar este redundant, uneori chiar agresiv, ca prima lui ratiune de a fi este pragmatismul. Pot, pana la un punct, sa-i recunosc acestui mesaj dreptul de a refuza sa fie sibilinic, aluziv. Pot sa-i inteleg agresivitatea si sa nu am pretentia de a face uz de cine stie ce rafinamente logice sau stilistice. Dar imi cade rau si greu ineptia. Pentru ca tocmai asta cred ca este textul legendei de mai sus: un concentrat de imbecilitate.
Sigur, cineva mi-ar putea spune ca, asa inept cum e, mesajul si-a atins scopul: mi-a retinut atentia. Numai ca eu n-am retinut la ce se facea reclama, ci doar ineptia pe care o sustinea textul reclamei. Nu stiu ce confuzii grosolane, carente intelectuale jenante sau frustrari tiranice se ascund in spatele lui. Poate ca nici n-ar trebui sa ma intreb. Poate ca, in fond, e vorba de o imbecilitate neinsemnata, care nu merita atata interes. Si ar fi fost mai cu folos, mai profitabil, ca sa ma exprim in registrul utilitar, sa vorbesc despre rostul cartilor, despre ceremonialul si placerile lecturii sau despre orice altceva care sa nu aminteasca de idiotenii solemne si prostii docente. La rigoare, puteam sa-mi calc pe inima si sa glosez chiar despre publicitate ca “forma zambitoare de vrajitorie”.
Mi-e teama insa ca imbecilitatile astea insignifiante, nedepistate si nepuse in lumina la timp tind sa confiste spatiul public. Si sa devina emblematice. Si sa cautioneze zilnic mediocritatea institutionalizata a prezentului.