Pe 14 ianuarie, bucurestenii au fost invitati “in cabinetul de
curiozitati, in colectia de anomalii si deviatii ale unui artist
vehement contestat. Obiectele ale caror atribute majore sunt
sexualitatea dusa pana la limita vulgarului, primitivismul inteles
in sensul sau intelectual, rebeliunea fata de conventiile
tendintelor actuale sunt prezentate intr-o instalatie
extravaganta”. Inainte sa deslusim cam ce ar putea sa insemne
“primitivismul in intelesul sau intelectual”, sa vedem cine
organizeaza aceasta ademenitoare si neobisnuita intamplare
expozitionala si, apoi, sa privim cu atentie cum izbuteste Dumitru
Gorzo, caci el este artistul in cauza, sa-l mai epateze pe
burghezul zilelor noastre.
Latratul ca marker artistic
Amfitrionul este Laika, o – sa-i spunem deocamdata – galerie
aflata pe strada Christian Tell nr. 21, in buricul targului
bucurestean. Intr-un imobil cu patina de noblete si muscat de
trecerea anilor, aflat in coasta Muzeului National al Literaturii.
Laika, obiectul cautarii noastre, se ascunde aproape conspirativ.
Ca sa patrunzi – aceasta e regula jocului -, trebuie sa te anunti
telefonic, pentru ca, altfel, locul nu e marcat decat printr-o
minuscula eticheta de hartie, scorojita, si este zavorat temeinic.
Una peste alta, important e ca am aflat drumul, pe care, de-acum
inainte, cu siguranta am s-o mai apuc, cu optimism
netemperat.
Laika nu e o galerie in sens traditional (ghidul si patronul locului, tanarul pictor cu alura donquijotesca Mircea Suciu, ma lamureste cu rabdare si chibzuinta despre rosturile ei), ci un “run artist space” (RAS). Un concept nou pentru Bucuresti, dar care, in lume, s-a apropiat deja de varsta maturitatii. Aceste RAS au vazut, se pare, lumina zilei la inceputul anilor 70, in mai multe orase canadiene. Numite si “galerii paralele”, s-au nascut din lipsa de spatii expozitionale adecvate pentru niste artisti ale caror prioritati nu erau comerciale si care, aflati la inceputurile confirmarii (nu si carierei) nu aveau posibilitatea sa-si infatiseze operele in muzee publice sau in galerii institutionale. Toate au un statut de organism fara scop lucrativ si sunt gestionate fie de catre o singura persoana, fie de catre un consiliu de administratie compus din artisti in exercitiu. Toate aceste centre artistice autogestionate sunt situate adesea in cladiri vechi din centrul oraselor si au cel putin un spatiu de expunere, precum si ateliere pentru artisti, o documentatie asupra asupra istoricului RAS, publicatii, instalatii, si beneficiaza de sprijinul artistilor care isi produc operele. Potrivit postulatului RAS, artistii sunt pe deplin stapani pe creatia lor, in loc sa fie supusi exigentelor pietei de arta. Desi galeriile comerciale joaca, desigur, un rol central in comunitatea artistica si in societate in general, ele favorizeaza producerea unui anumit tip de opere, ceea ce limiteaza diversitatea experientelor oferite publicului. De buna seama, si RAS-urile au propriile lor constrangeri: propunerile de expunere sunt judecate de catre artistii afiliati si trebuie sa fie conforme cu normele comunitatii artistice respective. Cu toate acestea, natura insasi a acestor criterii si felul in care sunt stabilite, prin dialog, sunt foarte diferite de cele impuse de piata. Iata de ce operele expuse in RAS depasesc definitiile conventionale a ceea ce este arta sau a ceea ce ar trebui sa fie. Laika implineste toate aceste exigente (de la tipul de cladire ales, la lipsa de curator, pana la “filosofia” galeriei) si si-a ales acest nume cainesc si kosmopolit ca sa sublinieze latura experimentala a demersurilor pe care le adaposteste. Laika este cateaua care latra eroic in cosmos, dar care, ajunsa pe pamant este “the bitch”, incomoda si tafnoasa. Care desi latra, mai si musca. Gorzoomorfisme Ce alegere putea fi mai potrivita, in acest context generic si sub acest steag de lupta, decat expunerea ultimelor trasnai (o spun cu toata simpatia) ale lui Gorzo? Adunate sub numele de “Wunderkabinet”, obiectele lui Gorzo sunt, fara indoiala, ciudate, neconventionale, par aspre, tepoase, atunci cand sunt pipaite cu privirea sau cu mintea, dar netede si blajine ca niste linguri taranesti de lemn de tei, atunci cand sunt atinse cu podul palmei. Sunt niste basoreliefuri traforate ingenios si tintuite, la propriu, pe peretii cabinetului. Niste cioplituri de poarta moroseneasca, dar cu alura totemica (aici sa fie “primitivul in inteles intelectual”?). Intregul, prin deplina nivelare stilistica a pieselor, pare un puzzle risipit in dorul lelii. Sau, daca ne referim la subiectele pe care le pune in scena, o tampla de templu pagan sparta sub ghioaga unui zeu dintr-un panteon advers. Personaje umane cu testele infundate in genunchi, cotarle cu picioare inalte si colti de rechin, rechini cu colti de caine inmuiati in iarba de dintele-dracului, dar cu trupul muscat de urmaritori nevazuti, femei cu multi sani ca in frizele din Lakmi Narayan, barbati cu falusuri mii si stele faclii, prunci cu ochi tuculescieni risipiti pe scutece, cizme cu creier si nastrusnici Nastratini cu aripi de Hermes la sandale.
Laika nu e o galerie in sens traditional (ghidul si patronul locului, tanarul pictor cu alura donquijotesca Mircea Suciu, ma lamureste cu rabdare si chibzuinta despre rosturile ei), ci un “run artist space” (RAS). Un concept nou pentru Bucuresti, dar care, in lume, s-a apropiat deja de varsta maturitatii. Aceste RAS au vazut, se pare, lumina zilei la inceputul anilor 70, in mai multe orase canadiene. Numite si “galerii paralele”, s-au nascut din lipsa de spatii expozitionale adecvate pentru niste artisti ale caror prioritati nu erau comerciale si care, aflati la inceputurile confirmarii (nu si carierei) nu aveau posibilitatea sa-si infatiseze operele in muzee publice sau in galerii institutionale. Toate au un statut de organism fara scop lucrativ si sunt gestionate fie de catre o singura persoana, fie de catre un consiliu de administratie compus din artisti in exercitiu. Toate aceste centre artistice autogestionate sunt situate adesea in cladiri vechi din centrul oraselor si au cel putin un spatiu de expunere, precum si ateliere pentru artisti, o documentatie asupra asupra istoricului RAS, publicatii, instalatii, si beneficiaza de sprijinul artistilor care isi produc operele. Potrivit postulatului RAS, artistii sunt pe deplin stapani pe creatia lor, in loc sa fie supusi exigentelor pietei de arta. Desi galeriile comerciale joaca, desigur, un rol central in comunitatea artistica si in societate in general, ele favorizeaza producerea unui anumit tip de opere, ceea ce limiteaza diversitatea experientelor oferite publicului. De buna seama, si RAS-urile au propriile lor constrangeri: propunerile de expunere sunt judecate de catre artistii afiliati si trebuie sa fie conforme cu normele comunitatii artistice respective. Cu toate acestea, natura insasi a acestor criterii si felul in care sunt stabilite, prin dialog, sunt foarte diferite de cele impuse de piata. Iata de ce operele expuse in RAS depasesc definitiile conventionale a ceea ce este arta sau a ceea ce ar trebui sa fie. Laika implineste toate aceste exigente (de la tipul de cladire ales, la lipsa de curator, pana la “filosofia” galeriei) si si-a ales acest nume cainesc si kosmopolit ca sa sublinieze latura experimentala a demersurilor pe care le adaposteste. Laika este cateaua care latra eroic in cosmos, dar care, ajunsa pe pamant este “the bitch”, incomoda si tafnoasa. Care desi latra, mai si musca. Gorzoomorfisme Ce alegere putea fi mai potrivita, in acest context generic si sub acest steag de lupta, decat expunerea ultimelor trasnai (o spun cu toata simpatia) ale lui Gorzo? Adunate sub numele de “Wunderkabinet”, obiectele lui Gorzo sunt, fara indoiala, ciudate, neconventionale, par aspre, tepoase, atunci cand sunt pipaite cu privirea sau cu mintea, dar netede si blajine ca niste linguri taranesti de lemn de tei, atunci cand sunt atinse cu podul palmei. Sunt niste basoreliefuri traforate ingenios si tintuite, la propriu, pe peretii cabinetului. Niste cioplituri de poarta moroseneasca, dar cu alura totemica (aici sa fie “primitivul in inteles intelectual”?). Intregul, prin deplina nivelare stilistica a pieselor, pare un puzzle risipit in dorul lelii. Sau, daca ne referim la subiectele pe care le pune in scena, o tampla de templu pagan sparta sub ghioaga unui zeu dintr-un panteon advers. Personaje umane cu testele infundate in genunchi, cotarle cu picioare inalte si colti de rechin, rechini cu colti de caine inmuiati in iarba de dintele-dracului, dar cu trupul muscat de urmaritori nevazuti, femei cu multi sani ca in frizele din Lakmi Narayan, barbati cu falusuri mii si stele faclii, prunci cu ochi tuculescieni risipiti pe scutece, cizme cu creier si nastrusnici Nastratini cu aripi de Hermes la sandale.
Un bazar al mult-prea-ciudateniilor, peste care se vantura musonul unui erotism desantat, obraznic, un talmes-balmes al influentelor culturale venite din toate zarile. O banda sculptata, iar nu desenata, care spune mai multe povesti deodata, povesti al caror fir poate fi descifrat in functie de directia si de sensul in care iti plimbi ochii pe pereti, acesta este cabinetul gorzoomorfic de azi, pazit in dezordinea lui incisiva de latratul Laikai.