contextul era deja ruinat, era vară și lumina soarelui, încă plină
de forță, ca abdomenul plat al celui ce știe să se hrănească
numai cu aer, mă încălzea cu grijă, aveam frigul în mine de prea mult
timp pentru a neglija acest aspect
la început m-am plimbat prin vechiul și straniul cartier, mă uitam
numai în jos, atentă, educată intens să fiu pasivă, de către niște
părinți anxioși și slabi din punct de vedere politic,
din punct de vedere moral, devotamentul lor față de copii, atît de
puternic, spunea mai mult decît orice alt gest
spectaculos și cazat în incinte masive
mai tîrziu, am plonjat în grădina din spatele Muzeului Literaturii Române,
cu gîndul să mai ies din carapace, am vorbit cu Doina, plasticiana,
ce bea bere într-o rochie albă și curată
apoi m-am așezat, cu frica în oase, la masa cu mulți poeți, Marian Drăghici,
Paul Vinicius, Ion Mureșan, Eugen Suciu, cu prozatorii Ioan Groșan
și Alexandru VIad și cu o femeie tînără, tăcută, frumoasă ca o plantă
carnivoră ce se odihnește și extrem de înaltă, ce semăna cu
Monica Vitti, căreia i-am făcut o curte nebună
nici nu putea să stea bine pe scaun, de cît de înaltă era.
de-alungul timpului, înconjurați de păsări de curte fără nici o
personalitate, dar și de familiile lor revoltate, poeții noștri s-au
transformat, din aristocrați romantici ce erau, copleșiți de o boală a
secolului destul de cunoscută, în agenți străini ce nu mai vor altceva,
decît să dejoace proiecte culturale, ca niște experți
internaționalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării.
neputința era la ea acasă. “cînd ai devenit neputincios, ai atins
perfecțiunea”, le-am spus, cu jumătate de gură, asta numai pentru că, acolo,
în jurul mesei, cei mai mulți sufereau din greu pentru că nu mai
puteau scrie.
s-au recitat cîteva poeme cu gîndul la moarte. s-a băut cu gîndul la
moarte. s-a mîncat cu gîndul la moarte. ne-am jignit cu gîndul la moarte.
într-un tîrziu am plecat, poate a fost ultima seară petrecută
cu frații mei bolnavi și răutăcioși.
un film mut se despică încet pe un perete surd
acum, vara, orașul arată ca o caracatiță strălucind de splendoare
cînd am ajuns aproape de casă, Alexandru, bîlbîitul și handicapatul
mi-a năvălit în creier.
Alexandru, fiule, fratele meu cel mai mic, noi doi suntem o zvastică
făcută din ultimele aspirații ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă
mai crede în puterea solitară a rugăciunii;
melodia de 24 de karate,
degradarea fizică ce se petrece în lumina rece a umbrei ce se destramă,
cenușa rapidă.
pe clapele reci ale pianului mecanic,
al acestei veri, incredibil de albe,
îmi așez
gîtul.
În imagine: Oana Cătălina Ninu, Cosmin Ciotloș și Angela Marinescu. Fotografie de Un Cristian