Valentin Nicolau

Oriunde mă duc, numai de mine dau

Vise într-un act

Editura Nemira

Prefață de George Banu. Autorul n-a mai apucat să vadă această carte tipărită care cuprinde trei „vise într-un act” („Om fără om”, „Francezul” și „Fotografia”) și eseul „Un teatru al cunoașterii interioare”, în care se regăsește crezul autorului despre arta teatrului – eseul a fost scris în urmă cu câțiva ani pentru un număr al revistei „Alternatives Theatrales”.

„Viața cere uitare – spunea Valentin Nicolau. Ca să ne aducem aminte, trebuie ca înainte să fi uitat. Forța a tot ce este viu este uitarea. Memoria noastră funcționează precum o rană: cu cât îi rupi coaja mai des, cu atât cicatricea crește și-ți va reaminti durerea. De aceea, repovestim aceleași povești. Dar și pentru că nu le înțelegem. Ceva înțeles nu mai este repetat, odată priceput, cuvântul este redus la tăcere. În interiorul tăcerii își face loc adevărul, devenind și spațiul aducerii aminte. Ne vom aminti doar ceea ce este încă prezent și, totuși, uitat.”

Piesa cu care se deschide volumul, „Om fără om”, cu subtitlul care dă și numele volumului „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, este o parabolă ce are la bază legenda Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii așteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca cel care se aruncă primul să fie vindecat. Dar pentru Valentin Nicolau „acțiunea se petrece în lumea largă, marele spital unde se tranzacționează viața de zi cu zi, unde conștiința n-o mai tulbură niciun înger.”

„Am citit această piesă – scrie Geoge Banu în prefață – și m-a neliniștit: cum să o reprezinți? Mi-a apărut ca echivalentul unui mister medieval, unde lumea în integritatea sa era convocată – «lumea largă» – și complex reprezentată. Am resimțit impactul vorbelor și forța situațiilor, dar, constant, pe fond de îndoială «scenică». Cum să restitui în registrul vizibilului această viziune a lumii? Întrebarea m-a perturbat. Până când mi-am amintit convingerea a doi mari regizori, Vsevolod Meyerhold și Antoine Vitez. Ei afirmă, ipoteză care mi-a luat mult timp pentru a o înțelege și a o admite, că marii scriitori, nu regizorii, pun teatrul față în față cu… imposibilul! Acesta a fost cazul cu Claudel și cu … atâția alții. Valentin se înscrie printre ei.”

Deși scrise în cu totul alt registru stilistic, și celelalte două piese scurte, „Francezul” și „Fotografia”, sunt metafore. În prima, un alpinist trece limita dintre viață și moarte undeva, în zăpezile unui vârf de munte, iar în cea de-a doua un bărbat și o femeie împietresc într-o fotografie o existență pe care n-au apucat s-o trăiască niciodată, dar care există și e trăită într-o altă dimensiune…