La sfârșitul lunii noiembrie a anului trecut, „Ziarul de duminică” scria despre cele cele două volume consacrate istoriei formației Phoenix semnate de Nicolae Covaci și apărute la Editura Integral, prin îngrijirea neobositului inventiv Costel Postolache. Primul volum era reeditarea celui apărut cu mai bine de 20 ani în urmă la Nemira – „Însă eu, o pasăre…”. Al doilea – „Giudecata înțelepților” – inedit. Amândouă prezintă viața zbuciumată a formației Phoenix de-a lungul a 50 de ani, într-o alcătuire adesea palpitantă și emoționantă de aventuri și întâmplări neobișnuite, reconstituind într-o formulă de roman o epocă și un spirit, spiritul Phoenix și, nu în ultimul rând, stabilind adevărul în legătură cu istoria celei mai mari formații rock din țara noastră. Primul volum a stârnit, acum 20 de ani, un enorm val de interes, dar și numeroase controverse, mai ales printre membrii formației. Prezintă perioda 1962-1977, nașterea și anii de glorie ai formației, până la fuga din România. Al doilea volum, Giudecata înțelepților, debutează cu episodul fugii în Occident din 1977. Pe parcursul a aproape 400 de pagini sunt dezvăluite adevărata experiență a exilului în Germania, revenirea în țară după 1990, povestea succesului după reîntoarcere, jocurile de culise din industria muzicală românească, momentele de glorie și de abandon și, nu în ultimul rând, luptele prezentului.
Nu știm cât de repede s-au vândut cele două volume și dacă editura a fost sau va fi obligată să tipărească un nou tiraj. Lucrarea merită din plin. Acesta este și motivul pentru care revenim asupra ei, reproducând postfața celui de-al doilea volum, semnată de Costel Postolache. – Ziarul de duminică
Ultimul haiduc
Așa trebuia să se numească această carte. A fost titlu provizoriu o lunga bucată de vreme, cel puțin în mintea mea. Cred că i-am și spus, cândva, și lui Covaci. Nu mai știu cum a reacționat, dar nu cred că i-a displăcut.
Alt titlu provizoriu a fost Ultimul rocker. Mi-l asum și pe acesta. Poate că este o definiție bună pentru Nicu Covaci. Vom mai vorbi despre asta.
Îmi asum și titlul volumului apărut acum douăzeci de ani, Phoenix. Însă eu… Autorul a fost blamat pe nedrept pentru că și-ar fi arogat, în nume propriu, o istorie colectivă. Nimic mai greșit. Nicolae Covaci a fost acuzat pe nedrept. Dacă este cineva de vină, eu sunt acela. Eu am propus editurii titlul cărții, ce făcea o trimitere foarte clară și explicită la motto-ul extras din Istoria Ieroglifică a lui Cantemir: Însă eu, o pasere de neam și de minte proastă fiind, pentru că nici în carne vreo dulceață, nici în pene vreo frumușață port, mai mult a grăi nu pociu, nici se cuvine, atâta doar, cât am știut și-am crezut. Aceea din prostia inimii grăit-am, iar giudecata fie a înțelepților… Nu mi-am imaginat nicio clipă că această trimitere la textul care patronează volumul va fi ignorată ori – și mai rău – răstălmăcită ca un semn de imens orgoliu auctorial. Și asta mi s-a părut cu atât mai ciudat, cu cât mesajul titlului, ca și al întregului pasaj citat, nu face decât să sublinieze contrariul. Modestia autorului, care se supune giudecății înțelepților, a fost interpretată – și de presă și de unii dintre colegii din formație – drept aroganță și lipsă de spirit de echipă. Se spune că sintagma Phoenix, Însă eu… ar fi dus la dezmembrarea formației. Eu cred că susceptibilitatea exacerbată, dezvoltată pe fondul unei crize pre-existente, a dus la o interpretare excesivă și, în orice caz, eronată. Oricum am lua-o, revin, nu autorul trebuie împușcat, ci editorul. Adică eu.
Prezenta ediție include primul volum, cu un titlu extins, Phoenix, însă eu, o pasare… Probabil că așa ar fi trebuit să se numească și acum douăzeci de ani. Poate că multe discuții nu ar mai fi avut loc. Nu exclud nici varianta că discuțiile și interpretările rău-voitoare vor continua să circule. Pentru frumusețea jocului, dar și pentru o foarte clară – în opinia mea – raportare la textul lui Cantemir, titlul celui de-al doilea volum este Giudecata înțelepților. Sunt cuvintele care încheie citatul …iar giudecata fie a înțelepților. Îmi asum și această propunere, pe care autorul a acceptat-o.
Cele două volume, însumând peste 850 de pagini, acoperă 50 ani de istorie. Nu este vorba doar de istoria a 50 de oameni – să fie doar o coincidență a cifrelor? –, de istoria Phoenix, ci de istoria noastră, a tuturor. Am crescut, am trăit cu Phoenix. Unii au îmbătrânit, alții nu. Unii s-au născut cu Phoenix, alții au și murit.
Spiritul Phoenix nu a murit. Nu are cum să moară. A devenit un loc comun să spunem că Phoenix este destinat, prin nume, eternei renașteri. Phoenix înseamnă Viață, nu Supraviețuire, înseamnă Zbor, nu Târâre. Este ceea ce Nicu Covaci numește Șira Spinării.
Lumea s-a schimbat, valorile rămân. Chiar dacă uneori par colbuite, în umbra unor stele de-o clipă. Mai este loc pentru muzica Phoenix în epoca iTunes, a manelelor și a vedetelor fabricate pe bandă rulantă de industria muzicală, a showbiz-ului? De câte dintre ele ne vom aminti – cei ce vor mai fi în viață – peste cincizeci de ani? Phoenix a făcut istorie și va rămâne în istorie.
Nicu Covaci va rămâne în istorie ca un personaj tragic, un rebel al tuturor vremilor. Nu este doar un muzician, fondator și lider al celei mai importante și valoroase formații din istoria rock-ului românesc. Este chiar ultimul rocker. Ultimul haiduc.
Covaci este o legendă care s-a autodevorat. Preferă să moară în luptă. Covaci nu poate să iasă la pensie, ca toți oamenii respectabili. Acum mai bine de douăzeci de ani, la puțină vreme de la întoarcerea în România, îmi spunea: Nu vreau să fiu o legendă! Știu câ îmi asum riscul de a dărâma un mit, dar eu nu vreau să fiu un mit. Sunt un om viu și vreau să fiu pe scenă, chiar dacă trebuie să lupt pentru asta.
Cu sau fără voia lui, Nicolae Covaci este o legendă. El îi inspiră pe tinerii care s-au alăturat formației, la ceasuri grele, pentru a duce povestea mai departe, este eroul lor. Phoenix merge înainte, cu cei cincizeci care au scris istoria, cu cei mulți care o vor scrie de-acum înainte.
Legenda merge mai departe…