Primul volum din „Ultimul Karamazov” a apărut în 2014 la editura Allfa, în Colecția Strada Ficțiunii. Egida sub care a apărut cartea este Lista lui Alex., coordonată de criticul Alex. Ștefănescu. Al doilea volum, din care sunt extrase fragmentele următoare, este în lucru.

*

*     *

Grușenka intrase în trei luni. Sau în patru, nu mai știu. Stăteam cu ea acasă, căci se mutase la mine. La ea, ținea încuiat. Dar ar fi vrut să ne mutăm la ea. Din când în când, de altfel, o și făceam. Copilul se pregătea să vină. Cum am spus, nu știu dacă era băiat sau fată. Nici nu aveam cum să știu, la acea vreme. Ne făceam speranțe. Eu, că e băiat. Dar nici o fată, cu pistrui minunați, așa cum era Grușenka, nu ar fi fost de lepădat. Nici nu îmi mai aminteam de acel domn, Dostoievski, care…știți dumneavoastră. Eu mă socoteam cel mai fericit om. Cel mai fericit om din lume. Cum, oare, Dumnezeule, reușisem să îi înving pe toți aceia, printre care și tatăl meu? Printre care și Mitea, bunul meu frate, Dmitri Karamazov? Dintre toți Karamazovii, numai eu reușisem să o am pe Grușenka. Grușenka, da, o, ce vis! Numai a mea! Numai a mea și a mea. Vă dați seama? Femeia-trofeu, pentru alții. O femeie pentru care alții, nu puțini, ar fi fost în stare, oricând, să moară. Grușenka, iar eu, dintre toți karamazovii…

Firește că nu îmi venea să cred. Kaneșno! Mă simțeam bărbatul cel mai bărbat. Bărbatul prin excelență. Singurul bărbat. Singurul posesor, cu adevărat, de testicule. Eu o însămânțasem. O însămânțasem cu dragostea mea, cu furia mea, cu cruzimea mea, cu încă tinerețea mea ingenuă, cu inconștiența mea, cu nesăbuința mea, cu viața și cu moartea mea…

Da, dar un Karamazov. Eu, un karamazov…

Un karamelov. Burta ei ticăia. Ceasul se auzea din ce în ce mai tare. Stăteam la burticica ei ca un nebun, nopți în șir. Fără să prind, măcar, un ceas de odihnă. Trebuie că eram nebun, precum spuneau ceilalți. Trebuie că eram nebun de legat. Scriam cartea mea, AL-KITAB, în burta ei, AL-KITAB. Eu eram peștele, AL-KITAB.

Scriam. Scriam ceva. Acolo. Dar nu știam ce scriam. Ce scria, oare, sămânța mea, înăuntru? Părul ei, înspicat, părul de secară și grâu și cucuruz al ei, al Grușenkăi, nu știa. Căci ea era o pară. O pară a focului. Scriam apăsat, cu condeiul meu de bărbat.

Ca și cum aș fi fost, încă, un mic băiețaș, vârându-mi în gură capul creionului meu, cu grafit, chimic – și umezindu-mi buzele, ca să îi fac urma mai deslușită. Scriam în ea fapte de vitejie. Faptele neamului meu, karamazovian. Mă interesa totul: fiecare bătaie de aripă a micului meu prunc. Fiecare svârcolire, sub turla înaltă a pântecului ei, al iubitei. Grușenka era o biserică înaltă. Una rusească. Din aia, cu slava butelcată. Biserica semăna cu o butelcă de vodcă. Plină. Durdulie. În care gâlgâia vodca. Atunci când se clătina. Pântecul se clătina aidoma. Și se legăna. Și pe prunc în sevă îl ținea. Oi, oi, boje moi! Ay, ay, dragostea mea! Ce lume! În ce lume îl aduceam pe acest prunc! În ce lume! Într-o lume neostoită. Frumoasă, dar vorace. În care stăpânul acestei lumi, Uzurpatorul, este Cel Rău. La ce poate el să se aștepte?

CE UITUC SUNT! MAI DEGRABĂ AMNEZIC

O GRAVĂ CONFUZIE DE TIMP

Cum de am putut să uit? Sau să confund lucrurile? În nebunia – și nepriceperea mea de bărbat, am fost încredințat că sarcina e mult mai evoluată: spre șapte sau chiar opt luni… Când acolo, aflu, cu stupoare, de la Grușenka…ah…că suntem doar în lunile trei-patru. Spun aflu, pentru că, în neștiința mea de om tânăr, de bărbat cam cu caș la gură (acum și aici chiar trebuie să recunosc, fiindcă am dat cu bâta în baltă…v-am spus ceva de luna a șasea sau a opta…nici nu mai țin minte). Și eu, nătângul de mine, care credeam că mai aveam de așteptat doar o lună…care o lună…când, acolo, mai sunt încă vreo șase. Adică aproape o jumătate de an.

Și, iarăși, spun, suntem însărcinați, deoarece eu, ca un Karamazov ce sunt, mă simt și eu însărcinat, altăuri de Grușa mea… cred că așa sunt toți bărbații Karamazov? Sau, poate, numai eu dintre toți?

Deși ținea încuiat la ea, Grușenka închiriase o cameră. Chiriașul era un student din Sankt Petersburg, cu lentile cât fundul de borcan. Toată ziua era – sau se prefăcea studios. Avea un întreg geamantan cu cărți. Și, pe altele, le mai și păstra într-o ladă, plină până la refuz, cu cărți și hârțoage.

Avea părul creț și nu era chiar un bărbat urât, deși nu știu de frângea – ori nu prea – inimile femeilor.

Dar ea, Grușa, draga de ea, gâfâia tot mai tare. Era și de așteptat, deoarece luase în greutate.

Să nu credeți că aș fi iubit-o mai puțin din cauza asta. Din contră: aș putea spune că o iubeam și mai mult, cu înfocare. Cu întreaga înflăcărare a naivității mele congenitale.

Și, aici trebuie iar spus, îmi plăceau formele ei rubensiene. Pe burtică se adunase ceva slăninuță, oi, oi, daragaia maia, iubițica mea…și carnea ei albă strălucea ca gustarea de pește în ziua binecuvântată a Bunavestirii.

–        Mihail, îmi zicea ea, Mișa drag, și dacă nu ai să mă mai iubești?

–        Cum să nu te iubesc, ce vorbă-i asta – îi replicam eu.

–        Sunt neliniștită din această pricină – ca și din cauza femeilor pe care le vei mai întâlni. Poate că suntem, încă, prea tineri. Cu mult prea tineri. Nici nu știu dacă este prea bine ceea ce am făcut…

–        Ce vrei să spui? – replicam imediat.

–        Vreau să spun că…așa de tineri…și, iată, un prunc este gata să vină pe cale. Tu îți dai seama, Mihail? Îți dai cu adevărat seama? Aducem un suflet pe lume…

–        Știu, dar, Grușa…

–        O inimă, mică, serța maia, o inimă care să bată. Pentru noi. Pentru lumea aceasta urâcioasă, atât de urâcioasă uneori…și ce răspundere…

–        Nu mai fi atât de copleșită, Grușenka. În fond, fiecare cuplu – sau majoritatea lor – se învrednicește de asta. Mi se pare cel mai spontan și mai firesc gest al tuturor îndrăgostiților. Să nască viață… Să izvodească viață.

Și, atunci, Grușenka tăcea. Dar vedeam în ochii ei tulburarea. Era turburată. Și zbuciumul ei creștea văzând cu ochii, pe măsură ce sorocul se apropia. Iar sorocul, bineînțeles, nu avea nimic de făcut decât să se apropie.

Alteori, ea continua:

–        Mă întreb dacă va fi fericit…

–        Dar n-are nimeni de unde să știe dinainte asta, îi replicam.

–        Și am să pot eu îndura, ca mamă, să fie nefericit…? – și aici o lacrimă începea să i se prelingă pe la colțul ochiului.

–        Și de ce nu am putea ști dinainte? Măcar unele lucruri cred că se predestinează.

–        Poate că da, Grușenka. Dar cum va fi sufletul său nu are nimeni de unde să știe.

SMERDEAKOV, FRATELE NOSTRU. SLUGA

Mulți mă întreabă despre fratele nostru, Smerdeakov. Porcul. Sluga. De ce nu am spus nimic despre asta – și de ce, la măsuța mea din mesteacăn ( nu prea se mai fac măsuțe din mesteacăn, că nu e prea bun lemnul, se fac din brad ori din stejar, poate chiar din paltin, nu-i așa? deși măsuța din Camera de Chihlimbar, acum un secol, a fost făcută din mesteacăn…și am și văzut-o la Sankt Petersburg) – nu scriu (mai) nimic despre Smerdeakov? Pentru că e un ticălos. O canalie. Un laș. Cu o limbă prefăcută, iar eu, unul, îl disprețuiesc profund.

NU SUNT DOSTOIEVSKI? DE CE NU SUNT? ȘI, POATE, MAI BINE CĂ NU

Am dat manuscriptul meu/acest modest jurnal la cetit. Și, dintre cei ce l-au cetit, unii s-au întrebat: de ce nu samănă îndeajuns/mai mult cu Dostoievski? Dar nu samănă? Ei bine, poate nici nu aș fi vrut să samene. Cine era, la urma urmei, acest Dosto? Un tip cam nesuferit. Un cartofor care își giucase averea în Elveția. Unul care își jucase până și nevasta/mireasa la cărți. Și o pierduse? Genial? Și ce dacă era genial? Dostoievski era un pierde-vară. Nu-i așa că fusese și pe la pușcărie?