DURUL ALIOȘA.
O BOMBĂ CU CEAS
Cum de ajunsese Alioșa un dur? Poate prin faptul că se ascuțiseră convingerile lui, iar fața, așa cum spuneam, prinsese un luciu metalic.
Barba, oh, da, era să uit barba. Barba era cea care îl făcea să semene cu un gangster, cum se spune, acum, delincvent.
Intrase într-un grup conspirativ, despre care se zvonea că ar fi compus de oameni dintre cei mai de stânga. Aceștia se hrăneau cu ideile socialiste din Occident, idei care veneau dinspre scrierile nemțești.
Eu, unul, mărturisesc că aveam oarecare teamă dinspre aceste scrieri ce smintesc oamenii. Egalitarismul este bine înțeles, dar asta nu înseamnă, vreodată, că egalitatea ar putea fi absolută. A firma că oamenii sunt egali este, în bună parte, o utopie.
O utopie regretabilă, căci te înfierbântă – și îi înfierbântă, în egală măsură. Acești oameni deja se infiltraseră în poziții-cheie și făceau un soi de contrabandă periculoasă cu arme, cel puțin așa se svonea, iar țarul și, prin urmare, siguranța țaristă se asmuțiseră pe urmele lor.
Alioșa începuse să se îmbrace în negru. Era, acum, un soi de preot al ideilor egalitariste. Ivan, fratele nostru neguros, îl aproba. Dmitri aproape că nu putea să îl sufere în noua sa înfățișare.
Fiecare, însă, era absorbit de proiectul său, Fiecare dintre noi, vreau să zic. Și Alioșa era de al său. Din câte puteam să constat, din confesiunile lui, nu avea o iubită; singurul lucru pe care îl iubea cu adevărat era crezul său.
Eu, unul, mă uitam, la rândul meu, cum crește proiectul meu în burtica plină de promisiuni a Grușenkăi. Ce aluat domol, dar mergând până la a sări în aer!
Ce era acolo, la ea, în pântec, putea fi asemănat și cu o bombă cu ceas. Dar totul era o bombă cu ceas. Viața. Viața, însăși. O bombă cu ceas, care nu se prea știe cum și când – și unde – va exploda.
Toți suntem o bombă cu ceas, măcar pentru părinții noștri. Un șrapnel. O schijă care deviem din trunchiul arborelui strămoșilor noștri.
Schimbăm, în mod definitiv, soartea celor pe care îi iubim. Destinul lor. Ne intersectăm cu ei.
*
Ultima veste: Dmitri mi-a propus să intru în armată. Posturile, acum, se cumpără. Și eu, sărmanul de mine, care credeam că nu. Mă bucură, însă, că nu e supărat. S-a făcut că a și uitat faptul că era cât pe-aici să ne înfruntăm, cu pumnii strânși.
*
O PĂRERE CU MULT PREA BUNĂ
Mitea are, însă, o părere cu mult prea bună despre mine. În mod nejustificat. Fără îndoială că este argumentată sentimental. Adică, da, o are, dar nu știe nici el de ce – și nici nu cred că poate să o argumenteze.
– Ai face față foarte bine în armată, spune Mitea.
– Dar eu știu că nu e așa, îi replic.
– Te înșeli, un om cu calitățile tale…
– Fals, eu sunt omul fără calități…
– Ești energic, ai și dăruire…
– Da, dar nu pot să ascult…
– Și ești dur, atunci când trebuie…
– Și nici nu știu să ascult…
– Nu îți e frică de arme…
– Ba chiar acesta este un lucru orbesc…
– Te-ai duelat, dovadă că nu ai teamă…
– Din dragoste, o, da, din pricina unei femei…
– Nu contează, acesta este codul onoarei
– Pe care îl are orice bărbat.
– Ba nu, te înșeli, tocmai că nu îl are, iar eu știu asta. Precum, la fel de bine, și tu o știi.
La ce bun să mă ostenesc să îi explic că sunt un răsvrătit? Ar trebui să o știe și el la fel de bin sau măcar să o intuiască, deoarece și el este un răsvrătit, în aceeași măsură…
Dar, iată, frații sunt tentați, uneori, să se idealizeze între ei, chiar așa, fără pricină. Și eu îl vedeam pe el, în ciuda viciilor sale, ca un om arhetipal, deși mi-ar fi venit cam greu să explic ce înseamnă asta, dacă va fi însemnat, într-adevăr, ceva.
Știu sigur, însă, că nu aș fi fost bun pentru o carieră militară. Ca să îmbrățișezi calea armelor, trebuie ca să fii făcut pentru asta. Zămislit. Tocmit. Întocmit.
Trebuie să ai simțul cazon în sânge. Iar eu, unul, mărturisesc, cu mâna pe inimă, nu îl am. Eu am simțul luptei, până la capăt, dar numai pentru lucrurile în care cred. Nu aș fi capabil de sacrificiu numai pentru că unul, cineva, îmi spune: hai, trebuie să te jertfești, acum, pentru această cauză, chiar dacă nu crezi în ea, chiar dacă nu ai nici în clin nici în mânecă… pentru cauze fără nicio valoare, după părerea mea cel puțin, nu aș putea să ridic nici măcar un deget.
Aș putea fi împins, bunăoară, împotriva voinței mele, să înăbuș o revoltă, să fiu pus să trag în civili, oameni nevinovați, numai pentru că mărșăluiesc și manifestează pe stradă. Pentru mine, o asemenea perspectivă înfricoșătoare ar fi o catastrofă, o tragedie de-a dreptul. Mai bine, atunci, gândesc, mai cuminte este să nu mă pun la dispoziția unei soarte atât de nemiloase.