Alberto Vázquez–Figueroa s-a născut la Santa Cruz de Tenerife în 1936. Familia sa a fost deportată în Africa, în 1937, din motive politice. A fost instructor de scufundări, apoi a urmat cursuri de jurnalism, devenind, în 1962, corespondent al mai multor ziare de prestigiu, precum Destino și La Vanguardia, și, mai târziu, al televiziunii spaniole. A vizitat peste o sută de țări și a fost martor, printre altele, la războaiele și revoluțiile din Guineea, Ciad, Congo, Republica Dominicană și Guatemala. A publicat peste patruzeci de romane, multe dintre ele dedicate ținuturilor și populațiilor exotice, dintre care amintim: Tuareg (Polirom, 2005, 2014), Pământ virgin (Polirom, 2006), Iguana (Polirom, 2007, 2008), Ochii tuaregului (Polirom, 2007), Bora Bora (Polirom, 2008), Iubire pe o insulă blestemată (Polirom, 2011).
La mai bine de trei decenii de la publicarea bestsellerului Tuareg, Alberto Vázquez-Figueroa revine asupra temei care l-a impus drept unul dintre cei mai cunoscuți scriitori spanioli contemporani: miticul Popor al Vălului și lupta sa pentru a-și apăra tradițiile, în inima unui deșert pe care încep să și-l dispute tot mai multe forțe. De data aceasta amenințarea vine din interior, din partea islamiștilor radicali, tot mai puternici și mai violenți, care seamănă haos și teroare printre occidentali și popoarele din deșert și aruncă anatema asupra slujitorilor lui Allah. Ca să-și salveze onoarea și să-i pedepsească pe cei care le pervertesc religia, liderii tuaregi hotărăsc să-i vâneze și să-i lichideze pe jihadiști. Printre salvatorii credinței lor se numără, neașteptat, și un umil șofer de camion, Gacel Mugtar, ce cunoaște deșertul ca-n palmă. Însă lupta pe care o va avea el de dus nu e doar una cu un dușman atroce și întreaga lui rețea subterană de fanatici și mercenari, ci mai ales cu tenebrele propriei conștiințe.
*
* *
„Când soarta îți întoarce spatele, tot ce poți face este să încerci să-i tragi un șut în cur.“
Aceasta era una dintre frazele preferate ale lui Omar el Khebir când lucrurile mergeau prost și, când Yusuf l-a avertizat că Mubarrak continuă să galopeze, dar că acum probabil o făcea cu Diavolul însuși cățărat pe cocoașa cămilei lui, a repetat-o de mai multe ori înainte de a ordona să fie îngropat și să i se acopere mormântul cu pietre, ca nu cumva să se ospăteze hienele din rămășițele lui.
N-a făcut-o din milă, nici din motive religioase, ci pentru că și-a dat seama că lăsa în urma lui o dâră rușinoasă de cadavre și că oamenii lui nu s-ar simți bine gândindu-se că vor fi următorii cu care se vor ospăta animalele.
Își demonstraseră de nenumărate ori curajul și nu exista îndoială că erau dispuși să moară în luptă, dar nu-i tenta ideea de a ajunge pe lumea cealaltă transformați în rămășițe însângerate.
Omar el Khebir era de părere că e totuna dacă te mănâncă viermii sau hienele, dar recunoștea că primii sunt mai discreți și că nu râd în timp ce o fac.
După ce și-a îndeplinit neplăcuta îndatorire de a-și lua rămas-bun pentru totdeauna de la un prieten, s-a cățărat pe o dună și a scrutat orizontul în partea din care venise, întrebându-se cum a fost posibil să străbată pustietatea aceea împietrită fără să observe prezența unui dușman. Oricine ar fi fost, folosea amortizor, așa că fie și numai gâfâitul cămilelor era de-ajuns să acopere sunetul unei împușcături, dar fusese suficient de precaut cât să se țină departe de stânci, iar acest unic glonț trebuie să fi fost tras de la o distanță enormă.
Ținând seama de asta, nu existau decât două explicații: fie era un trăgător excelent, fie îi surâdea norocul și, cum avea să se înnopteze curând și nu se punea problema să se apuce să verifice care e adevărul, a luat înțeleapta hotărâre să o șteargă de-acolo cât mai repede cu putință.
Yusuf a refuzat să fugă ca o babă speriată de cel care-i omorâse patru camarazi, dar șeful lui s-a arătat inflexibil:
– Când am plecat din Tripoli eram patruzeci, și am mai rămas doar unsprezece, a spus. Am fost condamnați la moarte și nimeni nu poate evita asta, dar trebuie să încercăm să fim îngropați cât mai departe posibil… Apoi și-a chemat cu un gest restul oamenilor din trupa sa vlăguită, ca să le spună: Acum, „obligația“ noastră e să ne convertim la islamismul cel mai radical și să găsim un grup de jihadiști căruia să ne alăturăm.
– Crezi că o să fie dispuși să ne primească? l-a întrebat Yusuf. Sunt foarte stricți.
– O s-o facă dacă-i convingem de credința noastră sinceră și de spiritul nostru de sacrificiu, dar probabil o să ne taie beregata pe loc dacă află că am lucrat pentru Gaddafi. Îi încântă martirii de doi bani, dar îi urăsc pe bunii profesioniști.
– Și ce-o să le spunem când o să ne-ntrebe cine suntem, de unde venim sau încotro ne îndreptăm?
– Crezi cumva că sunt cine știe ce filozofi care caută răspunsuri la niște întrebări pe care omenirea și le pune de la începutul veacurilor? a întrebat el iritat. Nici gând! Sunt doar niște fanatici descreierați, pentru că dacă ar avea creier nu s-ar sinucide, mai ales că trebuie să doară al naibii să zbori în bucăți. Apoi a ridicat câte un deget pe măsură ce vorbea: „Cine suntem…?“ Supuși credincioși ai Domnului. „De unde venim…?“ Fiecare de la el de-acasă. „Unde ne ducem?“ Unde binevoiește Allah să ne cheme…
Adjunctul său, care-l cunoștea de prea mult timp, l-a măsurat din cap până în picioare cu o expresie plină de dispreț când a spus:
– Dacă cineva e în stare să te creadă un „supus slujitor al lui Allah“, probabil e într-atât de idiot că simpla lui companie te pune în pericol, dar poate că ai dreptate și calea credinței este singura pe care am putea s-o luăm dacă nu vrem să fim omorâți.
– Atunci, de acord…, a spus Omar el Khebir și s-a întors către unul dintre puținii rămași în grup care nu erau tuaregi, pe care l-a întrebat : E adevărat că știi Coranul pe dinafară…?
– Aproape tot.
– Atunci o să reciți versete în timp ce călărim și noi o să le repetăm cu voce tare.
– Mi se pare o lipsă de respect…, s-a lamentat celălalt. Întotdeauna am fost un credincios cuvios.
– Toți suntem credincioși cuvioși, așa că a recita din Coran nu poate fi semn de lipsă de respect, a venit răspunsul lui derutant. Și-o să ne prindă foarte bine să ne amintim câteva versete atât acum, ca să ne salvăm viața, cât și mai târziu, ca să ne salvăm sufletul.
Beduinul n-a părut satisfăcut de aceste argumente sofisticate, dar îl cunoștea pe șeful lui, știa că nu e prudent să-l contrazici și s-a supus, așa că după câteva minute grupul înainta din nou la trap mărunt, dar de data asta intonând în gura mare rugăciuni, așa încât oricine i-ar fi văzut ar fi bănuit fără doar și poate că sunt o mână de fanatici discipoli ai Bătrânului de pe Munte.
Cel care avea să fie cunoscut cu acest straniu supranume se chema de fapt Hassan-i Sabbah și, cu aproape nouă sute de ani înainte, crease în Egipt o sectă integristă ismailită dar, văzându-se încolțit de dușmani, a construit o fortăreață în vârful unui munte, la sud de Marea Caspică. De acolo, discipolii săi au reușit să pună stăpânire pe locuri strategice din Palestina, Siria și Iran, ajungând să creeze ceea ce s-ar putea considera un adevărat „stat ismailit“, care a dus o incredibilă campanie de prozelitism pe care o numeau „noua propovăduire“. Cei ce duceau la capăt acțiuni armate își spuneau fedajini, adică „cei ce sunt gata să-și dea viața pentru cauză“.
Au devenit o adevărată armată de fanatici specializați în a semăna teroarea cu prețul propriei vieți. Crimele săvârșite se voiau un exemplu, așa că le comiteau la lumina zilei, și mai ales când ținta lor era înconjurată de lume. Cum atacatorul era de obicei omorât, ismailiții îi drogau cu hașiș pe cei ce doreau să intre în sectă astfel încât, atunci când se trezeau, se aflau într-o grădină fabuloasă înconjurați de mâncăruri, fântâni, fecioare frumoase și tot ce și-ar putea dori un om, ceea ce-i făcea să creadă că ajunseseră tocmai în paradis. După câteva zile erau treziți la realitate și li se spunea că tot ce trăiseră era doar o mostră din ceea ce îi aștepta dacă se sinucideau. De la cuvântul hashshashin, sau „consumator de hașiș“, provine cuvântul „asasin“, care mai târziu s-a banalizat și a început să desemneze orice tip de ucigaș, dar la origine se referea strict la discipolii Bătrânului de pe Munte.
Li se dădea voie să mintă, să se prefacă, să-și ascundă originea și chiar să-și renege în public credința, dacă asta le permitea să câștige încrederea viitoarelor victime. Moartea și trădarea constituiau unicul lor crez și asta îi făcuse atât de periculoși în trecut, îi făcea atât de periculoși în prezent și avea să îi facă atât de periculoși pe viitor, căci era practic imposibil să lupți împotriva celor ce își doreau moartea, imaginându-și că în felul acesta vor ajunge direct în rai.
Iată de ce îi asigura mârșavul Hassan-i Sabbah: „Când va sosi vremea triumfului, dimpreună cu bogățiile celor două lumi, un rege cu mai bine de o mie de luptători călare va fi îngrozit de un singur luptător mergând pe jos“.
Omar el Khebir, care cunoștea foarte bine sângeroasa istorie a fedajin-ilor, era convins că cea mai bună metodă de a-și păstra capul pe umeri era să treacă drept unul dintre aceștia, până aveau să-i ordone să-și pună o centură cu bombe pe care s-o detoneze în mulțime.
Când sosea ziua aceea avea să vadă el cum se descurca, dar pentru moment cel mai bun lucru pe care îl putea face era să învețe pe dinafară versete din Coran pentru că, la urma urmei, asta nu avea cum să-i facă vreun rău.
Shela spusese despre surorile sale că sunt „câte puțin din toate“, și Zair era cea mai bună dovadă în acest sens.
Era singura căreia nu îi plăcea să ia parte la petrecerile cu cântece și dansuri din nopțile agitate scurse în jurul focului. Obișnuia să poarte ochelari mari cu ramă de baga care îi scoteau în evidență ochii frumoși, ce lăsau mereu impresia că iscodesc în sufletul celui care se afla în fața ei.
Pletele de un negru-antracit îi ajungeau până la brâu, purta tot timpul tunici lungi și umbla mereu desculță, așa că atunci când trecea prin câte o cameră cu o carte în mână părea o fantomă în căutarea cuiva.
La prima vedere putea să pară rece și distantă, dar îți dădeai imediat seama că emana sexualitate și că fiecare mișcare de-a ei amintea de cele ale unei feline la pândă.
Gacel s-a convins foarte repede că dacă provocatoarea și obraznica Shela i se păruse periculoasă, Zair ar fi putut fi letală, așa că și-a propus să se țină cât mai departe de amândouă.
Cu toate acestea, părea o sarcină foarte dificilă, pentru că trăiau sub același acoperiș și, oricât de mare ar fi fost casa, nu reușea să evite să tot întâlnească pe câte una.
Într-o după-amiază, Zair, care își petrecea ore întregi citind la umbra unui copac de pe malul râului, i-a făcut un semn aproape poruncitor, cerându-i să vină să stea lângă ea, și imediat ce el s-a conformat i-a spus cât se poate de serios:
– Te avertizez că nu încerc să te mănânc, fiindcă nu pun niciodată gura pe un fruct dacă nu știu precis din ce pom a fost cules. Din ce trib faci parte?
– Dacă tatăl tău nu ți-a spus, nici eu n-o pot face, i-a răspuns el.
– Tata e destul de rezervat în privința ta și, dacă tu vrei să fii la fel, nu insist…, a spus tulburătoarea fată, după care a făcut un gest spre cartea pe care o lăsase pe iarbă, întrebând: Îți place Tolstoi?
– Cine?
– Lev Tolstoi, a spus ea, bătând cu degetul pe copertă. Autorul.
– Din ce trib face parte…? a întrebat el răutăcios.
– Era rus și a murit demult.
Gacel a luat cartea, a citit titlul și s-a mulțumit să spună:
– Poate că era rus și că a murit, dar scria despre ce scriu toți: despre război și pace.
– Pe mine mă fascinează.
– Războiul sau pacea?
– Cartea.
Fragment din Alberto Vázquez–Figueroa – Ultimul tuareg. Traducere din limba spaniolă și note de Eugenia Alexe Munteanu. În curs de apariție la editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, seria Actual