Maria Capelos
Într-o discuție amicală cu Vladimir Găitan
Zig-zag prin alfabetul vieții
Editura Allfa
Prefață de Alex Ștefănescu.
„Zâmbesc pentru că încă mai joc – spune Vladimir Găitan –, pentru că încă mai simt aceleași emoții ca acum patruzeci și patru de ani la auzul gongului care anunță intrarea în scenă, pentru că mai sper că voi citi în ochii doamnelor, atunci când ne vom întâlni pe stradă, același zâmbet dintotdeauna. Chiar dacă atunci eu îmi voi plimba fericit primul nepot, o fetiță al cărei arbore genealogic cuprinde atâtea nații, încât al meu pare o glumă… O fetiță care va fi cetățean englez, din tată român, fiul meu, și mamă jumătate chinezoaică, jumătate thailandeză. Mă gândesc la această minune cu același zâmbet cu care mă uit la sfârșitul fiecărui spectacol către Domniile Voastre cum vă ridicați în picioare și ne aplaudați cu generozitate. Este un zâmbet de bucurie și mulțumire pentru căldura și dragostea cu care ne răsplătiți pe noi, actorii, după fiecare spectacol. Același zâmbet îl am și acum, la încheierea acestor povestiri, la care evident că nu-mi doresc să vă ridicați în picioare, dar pe care vă rog să le citiți cu îngăduință, iar pe mine să mă răsplătiți cu un gând bun.”
Autorul dialogului cu Vladimir Găitan este Maria Capelos. Și-a început activitatea jurnalistică în 1991 la cotidianul România liberă, a scris la suplimentul de joi al României libere, Timpul liber, pe toată perioada existenței acestuia (1999-2011), acoperind zone precum beauty, fashion, evenimente, prezentare de carte, interviuri și reportaje, cele mai multe din zona culturală. După o perioadă de opt luni ca redactor-șef într-o editură, în octombrie 2012 s-a reîntors la jurnalism, în calitate de editor, la trustul de presă Medien Holding. Interviurile ei cu Alexandru Arșinel și Marin Moraru au stat la baza a două volume de memorii, „Alexandru Arșinel, de la Dolhasca pe… Calea Victoriei” (Editura ALLFA, 2012), respectiv „Marin Moraru, Suntem ce sunt amintirile noastre” (Editura ALLFA, 2013).
Prefațatorul, criticul literar Alex Ștefănescu, are și el un cuvânt de spus:
Am avut norocul să fiu mulți ani la rând coleg de clasă cu Vladimir Găitan la Școala medie „Petru Rareș“ din Suceava, absolvită în 1965. Așa se numea pe atunci liceul − „școală medie“. Viitorul mare actor, căruia îi spuneam pe atunci „Duțu“ (de la „Vlăduțu“), era un adolescent bine făcut, înalt și drept, sobru, recunoscut spontan ca lider de către cei de vârsta lui. Părul roșcat și pistruii îi dădeau un farmec în plus și îl făceau ușor de identificat.
Avea o autoritate înnăscută, confirmată și reconfirmată de curajul și tenacitatea cu care se manifesta în orice împrejurare. Țin minte cum odată ne-a demonstrat nouă, colegilor săi, că poate urca, fără ustensile de alpinist, pe zidul de piatră vertical al Cetății lui Ștefan cel Mare. Și a îndeplinit pas cu pas, sub ochii noștri uimiți, această misiune imposibilă, pe care am urmărit-o cu toții cu inima strânsă.
Ne-am împrietenit repede și prieteni am rămas, de atunci și până azi, trăind multe momente frumoase, greu de uitat. O țin minte pe mama lui, care semăna, prin înfățișare și vocea gravă, cu o actriță franceză, apreciată foarte mult pe atunci, Simone Signoret. Îl țin minte pe tatăl lui, mereu echipat pentru pescuit și călare pe bicicletă. Eram și eu pescar începător, cu performanțe modeste. Odată, tatăl lui Vladimir m-a luat cu el, pe malul râului Suceava, mi-a dat o undiță bine dichisită, mi-a ales locul pentru pescuit, m-a instruit și… am prins mai mult de o sută de „beldițe“, pești subțiri și argintii, cum nu mai prinsesem niciodată pe atunci. Ce încântare ! Din nefericire, în timpul pescuitului, am zvâcnit la un moment dat cu stângăcie din undiță și l-am agățat pe binefăcătorul meu cu cârligul de ceafă, ceea ce l-a făcut nu să țipe (nici nu e voie să țipi la pescuit, fiindcă alungi peștii), ci să se amuze.
Dar cel mai bine mi s-au întipărit în memorie sutele de ceasuri petrecute cu Vladimir, când comunicam perfect, chiar și în cazurile în care tăceam amândoi. Grădina casei lui de pe Strada Mirăuți, grădină lungă și în pantă, coborând până la un pârâu dincolo de care începea postamentul uriaș, de mărimea unui deal, al Cetății lui Ștefan cel Mare, era Paradisul pe pământ. Ne jucam la nesfârșit în labirintul ei de plante, trăgeam cu praștia, culegeam „rebize“ (coacăze), ne disputam nucile, folosindu-le ca miză la o ruletă formată dintr-o scândură înclinată, pe care lăsam nucile să se rostogolească după anumite reguli. Dețineam amândoi un secret. Șura avea un pod pe care Vladimir și cu mine îl amenajaserăm ca pe un „comandament“ , inspirați de cărțile de război la modă în epocă. Foloseam ca arme săbii de lemn, cioplite de noi cu îndemânare din scânduri de brad. Le țineam ascunse în acel pod. Tot acolo păstram țigări și… prezervative, cumpărate cu mari emoții (pentru că nu se vindeau minorilor) de la farmacie și rămase în veci nefolosite, dar generatoare de planuri fabuloase privind venirea în vizită a unor domnișoare la comandamentul nostru. În pod ne suiam nu pe o scară, ci pe o frânghie (mă mir și acum că puteam să fac asta). Ca să apărăm comandamentul împotriva unor eventuali jefuitori, am imaginat amândoi și o capcană. O frânghie falsă – nu aceea pe care ne cățăram – era lăsată la vedere în locul celeilalte. Cine ar fi tras de ea, ar fi declanșat căderea de sus, în capul lui, a unei găleți cu pietre și apă. Singurii care au pățit-o am fost… noi, eu și Vladimir, când am uitat de capcană și am vrut să urcăm repede în pod. Ce-am mai urlat de durere ! Și, apoi, ce-am mai râs, de noi înșine !
Împreună cu Vladmir am explorat Cetatea, pădurile, luncile și, mai ales, „junglele“ orașului, am jucat șah, am învățat mersul pe patine, am „fugit“ de la orele de clasă care ni se păreau plictisitoare, am făcut toate experiențele adolescenței și toate acele giumbușlucuri, boroboațe și ghidușii care dau vârstei gustul zeiesc al libertății.
Apoi, după terminarea liceului, ne-am întâlnit mai rar, plecând pe rând din Suceava la București, la studii, și eu dedicându-mă scrisului, iar el – actoriei. Am urmărit cu dragoste și mândrie de prieten toate succesele lui – începând cu rolul jucat admirabil în extraordinarul film al lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, și până la acela din serialul TV Căsătorie imposibilă, scris de…mine ! Ce episod luminos al prieteniei noastre, Vladimir să spună în fața camerelor de luat de vedere replicile imaginate de mine anume pentru el !
Multe surprize plăcute mi-a făcut Vladimir Găitan, dar cea mai mare este chiar această carte de amintiri, scrisă cu un talent de povestitor pentru care ar putea să-l invidieze mulți scriitori de profesie. Asistat de o bună cunoscătoare a artei scrisului, Maria Capelos, Vladimir reușește să reconstituie o lume pierdută, poate, pentru todeauna, aceea a Bucovinei în care se păstrează ceva din lumina de amurg a Imperiului Austriac. Când mergeam în vizită acasă la prietenul meu, iar bunica lui ne servea cu dulceață, ascultam vrăjit tic-tac-ul calm al orologiului cu pendulă din camera de zi și simțeam prezența trecutului.
Vladimir își cunoaște bine – așa cum ar trebuie să ne cunoaștem toți – genealogia și, în plus, știe tot felul de istorii din viața înaintașilor săi, intrate în legenda familiei. Le povestește cu sensibilitate și simț artistic, îți vine să crezi uneori, citindu-i memoriile, că citești cartea unui prozator sud-american. El are un cult al familiei, portretizându-i cu mare tandrețe pe ai săi, bunici, părinți, soră, soție, copii, lanț uman etern din care face și el parte, cu modestie.
Sunt multe de spus despre modestia lui Vladimir Găitan. O secvență din cartea lui m-a impresionat profund, până la lacrimi : „Pentru că întotdeauna am spus și spun și acum, la sfârșit de drum, că în această profesie nu suntem egali. Există un Ștefan Iordache sau un Gheorghe Dinică sau un Marin Moraru, și ca ei mai sunt câțiva. Sunt actori atinși de o aripă de înger, cum îmi place mie să spun. Asta nu înseamnă că noi, ceilalți, actori buni, care ne-am dat în ani grei măsura talentului, nu ne avem locul nostru sub soare. Dar trebuie să înțelegem că ei, cei atinși de această aripă de îngeri, sunt undeva acolo, deasupra. Da, nu suntem egali.“
Toți iubitorii de teatru din România știu bine că și Vladimir Găitan este unul dintre aleși, unul dintre acei „actori atinși de o aripă de înger“, dar el renunță cu larghețe la acest statut (pentru obținerea căruia alții ar fi în stare să facă și o crimă) și preferă să-i admire pe alții, cu o generozitate rar întâlnită în lumea de azi. Cu modestie (și luciditate) vorbește despre participarea sa la evenimentele din decembrie 1989 (ca și din perioada imediat următoare), despre colaborarea lui cu mari regizori ca Lucian Pintilie sau Sergiu Nicolaescu ori cu mari actori ca Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică sau Marin Moraru, despre prezența sa în România de azi, despre casele frumoase pe care le-a făcut, despre declinul adus de înaintarea în vârstă, până și despre boala sa care – ce paradox tulburător ! – îi permite să doneze sânge și să îmbunătățească viețile altora.
Construită cu spirit ludic, ca un joc de-a alfabetul, cartea este totuși de o mare seriozitate morală. Lectura ei îți poate da elanul de a trăi pentru performanță, în orice domeniu, dar și de a te uita cu atenție la oameni și de a-i iubi.