Sunt construcții care dau identitate unui oraș: Turnul Eiffel este doar la Paris, Sagrada Familia înseamnă Barcelona, Stephansdom este centrul Vienei, iar Big Ben-ul nu poate fi decât la Londra. Tot așa, Casa Poporului, alias palatul lui Ceaușescu, alias clădirea Parlamentului este asociată imediat Bucureștiului. Și mai ales invers. Poate pentru că este obiectivul turistic cel mai căutat de străini. Oricât ne-ar fi plăcut nouă să fie altfel, străinii identifică Bucureștiul cu Casa Poporului și nu cu Ateneul român, nici cu Intercontinentalul, nici cu Biserica Stavropoleos. Să fie aceasta încă una din răzbunările postume și secrete ale “Marelui Cârmaci”? Oricum, bine că există un semn, fie acesta și încărcat cu odioase amintiri, care reușește să rețină atenția în teribila concurență dintre capitalele lumii, competiție în care oricum Bucureștiul nu poate emite pretenții la un loc fruntaș.
Dar ce altceva ar mai putea face diferența între București și celelalte orașe românești pentru un călător român, și nu străin, care s-ar plimba agale pe străzile nu tocmai centrale ale orașului? Ceva din care, fără să recunoască anumite clădiri emblematice, trecătorul să-și dea seama că nu este nici într-un burg transilvan, nici într-o urbe moldavă, ci în Capitală. Vitrinele? Puncte strălucitoare prin care își marchează prezența marile branduri ale lumii, acestea ar putea fi indiciul unei metropole cosmopolite, dar dacă trecătorul nostru nu este sensibil la modă, nu e trendy, tot degeaba. Aspectul oamenilor de pe stradă? Bucureștenilor și bucureștencelor de toate vârstele le lipsește acel aer firesc occidental al ardelenilor și ardelencelor, oricât de mulțe fițe vestimentare și cosmetice ar etala. Și totuși? Cândva, înainte de tsunami-ul ceaușist din anii 80, căsuțele patriarhale cu verandă și grădină, străduțele liniștite cu oameni care se cunosc între ei ca vecini și ai căror copii se joacă împreună (nu vilele din cartierele nomenclaturiste și nici impersonalele cartiere de blocuri), creau un anumit aer specific bucureștean. Nici măcar bulevardele Bucureștiului nu reușesc să-și afirme o personalitate specifică, decât poate prin amestecul incredibil de stiluri arhitectonice care se schimbă de la o clădire la alta cât este artera de lungă. Fiecare a construit cum a vrut el, acum ca și înainte. Dacă, în plus, cutremurele au mai ciuntit câte un blockhaus, atunci s-a ivit un nou prilej pentru implantarea unei alte creații arhitectonice, fără nici un dialog cu cele din jurul său. Ar fi fost frumos ca Bucureștiul să arate într-adevăr ca un mic Paris, dar cele câteva clădiri imaginate de arhitecți francezi (palatul CEC-ului, spre exemplu) nu susțin nicicum asemănarea, tot așa cum Dâmbovița cu podețele ei nu seamănă deloc cu Sena și podurile ei, fiecare în parte o operă de artă.
Dacă, la Paris, ultramodernul cartier La Défense ridicat de orgolioșii edili francezi la o respectabilă distanță de venerabilul centru istoric (între Grand Arche de la Défense născut din orgoliul președintelui François Mitterand și Arcul de triumf dedicat lui Napoleon sunt șase stații de metrou în linie dreaptă, și încă șapte până la Luvru), Ceașcă-al nostru a plantat Casa Poporului și bulevardul Victoria socialismului, actualmente al Unirii, chiar în inima orașului, siluindu-l fără milă și fără rușine. Spitalul Brâncovenesc ar fi putut fi, alături de florăresele din fosta piață a Unirii, o emblemă fermecător-originală a orașului. Dar n-a fost să fie.
București, orașul schilodit de locuitori, uitat de sine și lătrat de maidanezi, dar gazdă a celei mai mari clădiri din lume după Pentagon.