Clasamentele
Cu filmul romanesc e cam asa: cand nu e deloc, e tragic; cand e putin si prost, e si mai tragic; iar cand e putin si 1/2 prost, 1/2 bun, e semi-tragicomic.
Anul 2002 ne-a adus un numar record de productii romanesti – “record”, evident, daca il comparam cu 2001 sau 2000 -, adica 9 (noua): in ordinea intrarii pe ecrane, acestea au fost Noro, Filantropica, Dupa-amiaza unui tortionar, Occident, Turnul din Pisa, Garcea si oltenii, Binecuvantata fii, inchisoare, Vlad nemuritorul, Furia. Cel de-al doilea (semnat de Nae Caranfil) si ultimele doua (debutul lui Adrian Popovici, respectiv cel al lui Radu Muntean) sunt produse de studiouri private, in aceeasi situatie fiind si Garcea si oltenii. Daca ne uitam strict la cifre, Filantropica, Occident si Garcea… conduc box-office-ul – cu probabilitatea ca Furia (a carui exploatare in sali este inca in desfasurare) sa se instaleze pe pozitia a patra. Daca le impartim pe genuri, observam o usoara majoritate a dramelor fata de comedii (in masura in care consideram Furia o drama – la fel ca Noro, Dupa-amiaza unui tortionar, Turnul din Pisa si Binecuvantata fii, inchisoare – iar Occident, o comedie…). De asemenea, proportia intre filmul zis “de autor” – in masura in care aceasta sintagma mai defineste ceva in cinematograful romanesc – si cel “de public” ramane, inca, in favoarea primei categorii: chiar daca atat Filantropica lui Caranfil, cat si Occidentul lui Mungiu au dovedit ca reusesc sa faca puntea intre succesul de public si exigentele artistice, Dupa-amiaza… lui Pintilie ramane un “film de autor”, succesul de public al Balantei lasandu-se asteptat; fara succes comercial, dar oarecum tot “de autor”, sunt Noro al lui Radu Gabrea, Turnul din Pisa al lui Serban Marinescu si Binecuvantata fii, inchisoare al lui Nicolae Margineanu (cu precizarea ca cel de-al doilea a-ncercat, printr-un scenariu tip “telenovela” – viol, crima, razbunare… -, sa faca pasul spre un public mai putin pretentios, rateul fiind cu atat mai alarmant). In fine, proportia intre consacrati (Gabrea, Caranfil, Pintilie, Marinescu, Margineanu) si debutanti (Mungiu, Muntean, Popovici) este buna, de 5 la 3 (pe regizorul lui Garcea…, probabil tot un debutant, nu l-am pus la socoteala, el numindu-se Sam Irvin si fiind american).
Ce se mai poate observa?
Dincolo de valoarea/lipsa de valoare a acestor productii, uneori confirmata de public, alteori nu, cred ca se poate vorbi, in mod clar, de o fractura intre generatii. Cand spun “generatii”, am in vedere mai curand o categorie mental-estetica decat una strict biologica: adica avem, pe de o parte, cineasti precum Pintilie, regizori precum Marinescu sau Margineanu, care raman foarte legati de un tip de cinema, sa-i zicem “literar”: Dupa-amiaza unui tortionar ecranizeaza un roman al Doinei Jela, Binecuvantata fii, inchisoare – unul al lui Nicole Valery-Grosu, in timp ce Turnul din Pisa se bazeaza pe un scenariu semnat de D.R. Popescu. Asta nu inseamna ca filmele respective sunt lipsite de calitati pur cinematografice, ci – pur si simplu – ca inspiratia lor vine dinspre literatura; altminteri, filmul lui Pintilie este, poate, cel mai bun film al sau de la Balanta incoace, cel al lui Margineanu – un efort onest si onorabil, pe celalalt taler al balantei stand esecuri indiscutabile precum “filmul-didactic-cu-copil-handicapat” al lui Gabrea (dupa scenariul lui Rasvan Popescu) si “telenovela filozofica” a lui Marinescu, in care actori mari (Dinica, Visan, Uritescu, Visu) inoata, ca pestii intr-un borcan cu apa, in plasa unui scenariu inept si ieftin.
La celalalt capat al spectrului vedem, tot mai clar, emergenta unui cinema tanar de cea mai buna factura: cel al unui “vechi debutant” precum Nae Caranfil – care a deschis un drum, o data cu E pericoloso sporgersi – si cel al unor proaspat debutanti precum Mungiu si Muntean. Caranfil si Mungiu sunt mai apropiati, stilistic, decat Caranfil si Muntean – insa, tematic, amandoi exploreaza cam aceeasi realitate (ca, de altfel, si Cristi Puiu cu formidabilul sau debut de acum un an, Marfa si banii), anume aceea a mafiilor autohtone. Cred ca este directia cea buna si ca – in pofida unor “accidente de parcurs”, inevitabile probabil – cinematograful romanesc a avut un an fast. Din pacate, nu cred ca un Caranfil, un Puiu, un Mungiu sau un Muntean vor fi foarte curand prezenti pe marile ecrane cu un nou film… Sa ne asteptam, deci, la o seceta de filme bune. Oricum, suntem obisnuiti.
Festivalurile
Un festival care conteaza – si va conta, daca va avea bani sa continue, din ce in ce mai mult – este Festivalul international de film Transilvania. Un festival international de lungmetraj – deocamdata, singurul de acest fel din Romania. Desi se desfasoara la Cluj – departe de harmalaia si agitatia Bucurestiului, adeseori sterile -, desi la prima editie – cand totul pare mai greu, adesea imposibil -, a reusit sa dea clasa celorlalte festivaluri autohtone prin calitatea selectiei, organizarea ireprosabila, seriozitatea angajarii si – nu in ultimul rand – prin ecourile superlative in cele mai prestigioase reviste straine (Variety, Screen International, Les inrockuptibles etc.). Demarat la initiativa tanarului regizor Tudor Giurgiu (clujean de origine), TIFF-ul (cum este indeobste cunoscut, dupa initialele englezesti) a coagulat in jurul sau, inca de la inceput, un grup de entuziasti care s-au dedicat proiectului, lucrand zi-noapte fara perspectiva vreunei retributii. Printre tinerii atrasi de Giurgiu in stafful festivalului exista un critic (Mihai Chirilov, director artistic, altfel spus: selectionerul TIFF-ului) si o jurnalista de cinema (Ada Roseti, director PR). Insist asupra acestor doi – si, implicit, asupra flerului lui Tudor Giurgiu de a le solicita concursul – pentru a intelege de ce, printre altele, un festival ca TIFF-ul a avut succesul pe care l-a avut: pentru ca o buna selectie nu o poate face decat un critic! Este o realitate verificabila: oferta Cannes-ului este asigurata, de zeci de ani incoace, de presedintele sau, criticul de film Gilles Jacob, Mostra de la Venetia a fost si este condusa de critici-selectioneri (Alberto Barbera, acum Moritz de Hadeln), la fel Berlinala, festivalul de la New York, Rotterdam, Torino, Londra, s.a.m.d. Practic, nu exista festival important in lume la care selectia sa nu fie asigurata de un critic de film.
LaTransilvania a avut premiera romaneasca Occident al lui Cristian Mungiu – care a luat si Marele Premiu. Singura problema cu care se confrunta TIFF-ul tine de mentalitatea culturnicilor autohtoni: daca Ministerul Informatiilor a dat 300 milioane de lei, in schimb CNC-ul a contribuit cu un premiu nesemnificativ (3000 de dolari!), iar Ministerul Culturii si Cultelor nu a catadicsit sa sprijine nici cu un leu aceasta prima editie…
Substantial sponsorizat de Guvern (se zvoneste – pentru ca nimic nu e public in Romania, cand e vorba de bani – ca ar fi vorba de peste 1 miliard de lei), DaKINO-ul s-a deschis printr-un scandal, provocat de tanarul critic de film Andrei Gorzo (unul dintre cei doi pre-selectioneri) care a denuntat ingerinta directorului festivalului, Dan Chisu, in decizia finala. Dincolo de acest incident – mai degraba tipic pentru mentalitatile deja amintite -, a devenit limpede ca DaKINO (ajuns la a 12-a editie) a obosit fara a-si atinge scopul; carligul publicului – s-a dovedit inca o data la aceasta editie – nu il constituie filmele de scurt-metraj, ci (tot) cele de lungmetraj. In 12 ani, cel mai vechi festival de film din Romania nu a reusit sa formeze un public de scurt-metraje – asa cum exista in Franta, la Clermont-Ferrand, unde se sta la coada la fiecare dintre cele 6-7 proiectii concomitente. (La DaKINO, cel putin in sectiunea de documentar, se intampla sa nu fie prezent in sala decat juriul!) Oferta de filme este dezechilibrata clar de supra-oferta productiilor franceze, scurt-metrajele romanesti prezentate la DaKINO nu au regim de exclusivitate (pot fi regasite la “Alter-nativele” targumuresene sau la CineMAiubit), iar premiile – oferite cu mare tamtam ca din partea unor sponsori supragenerosi, cum ar fi Connex – sunt, de fapt, doar… “simbolice”! In aceste conditii, mi se pare limpede ca DaKINO-ul (ale carui merite trecute de pionierat – mai ales in materie de PR si de “glamour” – sunt incontestabile) se indreapta, cu pasi repezi, spre faliment managerial si artistic. Deja, festivalul-frate (cel de la Targu Mures) este mai bine organizat, mai interesant ca oferta artistica si – pana la urma, desi in provincie – mai “central”. La “Alter-native” – lucru care nu se intampla la DaKINO – poti identifica tendinte, poti izola stiluri, poti descoperi nume; si nu e nici un paradox ca nici Ajutoare umanitare al lui Hanno Hofer (care a luat Marele Premiu DaKINO anul trecut – evident, doar simbolic!), nici 17 minute intarziere al lui Catalin Mitulescu (castigatorul Marelui Premiu la CineMAiubit anul acesta) nu au castigat, la Targu Mures, nici un premiu. Exista o rigoare, la “Alter-nativele” din Targu Mures, ce se poate regasi si la “Transilvania” din Cluj; ea tine poate de seriozitatea ardeleneasca, dar si de o stacheta pusa foarte sus (in fond, nu toti cei care lucreaza – ca voluntari – pentru TIFF sunt din Ardeal). Devine foarte clar ca, inainte de a importa tot felul de modele manageriale din Occident, ar trebui poate sa importam modelul propriului nostru Occident – care e Transilvania… In orice caz, filmele bune (lungmetraje sau scurt-metraje) iau sigur trenul intr-acolo.
Exporturile
Cel mai de succes film romanesc este Filantropica. Cu peste 110.000 de spectatori de la lansare – in februarie 2002 -, cu un Premiu al Publicului la Festivalul de la Paris, o cronica elogioasa in foarte influentul saptamanal american Variety (“Biblia” industriei de film de peste Ocean) si cu perspectiva unei distribuiri pe marile ecrane din SUA, pelicula lui Nae Caranfil a fost propusa sa reprezinte Romania la preselectia Oscarului pentru film strain de anul viitor. Nu este o “nominalizare” – cum gresit se intelege la noi; in fiecare an, toate cinematografiile lumii trimit un titlu – considerat reprezentativ – pentru a fi in atentia Academiei americane de film, atunci cand ea (si nimeni altcineva) nominalizeaza – de regula patru titluri – la aceasta categorie. Dar cred ca nu gresesc afirmand ca este pentru prima oara de cand Romania se pliaza acestui onorant ritual, ca exista sanse reale pentru ca filmul sa intre in vizorul votantilor americani; nu foarte mari – cata vreme filmul nu va fi distribuit in SUA -, dar, totusi, sanse!
Un succes frumos a facut si Occident, debutul in lungmetraj al lui Cristian Mungiu: o trecere remarcata pe la “Chenzina regizorilor” de la Cannes, participarea la multe festivaluri internationale si doua premii importante: Trofeul festivalului “Transilvania” si Premiul publicului la Salonic. In plus, filmul lui Mungiu a reusit sa se impuna si in termeni de incasari pe piata autohtona – fiind, practic, cel mai de succes film de debut de la E pericoloso sporgersi incoace (adica de mai bine de 10 ani!).
Daca adaugam acestor doua titluri participarea unor tineri regizori romani la mari festivaluri internationale (Sinisa Dragin cu al sau In fiecare zi Dumnezeu ne saruta pe gura – la Rotterdam, unde a luat un premiu important; Tudor Giurgiu, cu Popcorn Story la Berlin – nominalizat intre finalistii competitiei de scurt-metraje; Hanno Hofer, cu Ajutoare umanitare la Clermont-Ferrand – unde a luat premiul Canal I – si la Cannes – in sectiunea Kodak), avem imaginea unui an cinematografic pe care il putem descrie ca fiind, de departe, unul al “ofensivei (reusite) a tinerilor”. De fapt, Caranfil, Mungiu, Dragin, Giurgiu si Hofer – carora le putem adauga numele debutantului Radu Muntean, al carui Furia are sanse sa intre, in 2003, in atentia selectionerilor catorva festivaluri internationale – fac mai mult decat o bresa intr-o cinematografie anemica si sub-subsidiata, dominata de dinozauri bugetivori, manieristi si megalomani si de mici invarteli clientelare in sfera de influenta a CNC. Ei impun un posibil model de Cinema – care se opune vadit reciclarilor sclerozate ale maestrilor de mai an. Un Cinema viu, vital si bransat la realitate, pentru care un scenariu bine scris conteaza infinit mai mult decat un plonjeu “meserias”. Un Cinema conectat la timpul sau, hranit de o noua cinefilie in care nu intra doar veneratia in genunchi in fata unor Tarkovski sau Fellini, ci si cultul lucrului bine facut invatat de la regizori subestimati ca Billy Wilder sau eficienta comunicationala si ritmul accelerat al celor mai bune videoclipuri… O noua paradigma, in fond. Singura problema – reala si deloc minora – este accesul acestui tip de regizor la fondurile CNC-ului; daca un Nae Caranfil se descurca, investitorii sai fiind privati (Media Pictures) si straini (Antoine de Clermon-Tonnerre), ceilalti regizori tineri sunt departe de aceasta situatie privilegiata – care se construieste prin CV convingator si cifre de incasari. In orice caz, este putin probabil ca un Cristi Puiu, de pilda, ar putea gasi sprijin – pentru un al doilea film – la CNC… Si, in ciuda realitatii box-office-ului, nu sunt convins nici ca un Cristi Mungiu (mai conciliant si mai tranzactionist decat Puiu) va fi primit cu bratele deschise la al doilea film: unele succese graitoare (comerciale, dar si de critica) sunt greu de digerat atunci cand, intr-o cariera de 20 de filme, nu ai avut nici unul!
Ramane sa vedem – cu propriii ochi – cum va arata anul cinematografic 2003; ca o prognoza personala, sunt gata sa pariez ca nu prea grozav. Paradoxal, unul dintre motivele pentru care 2002 a fost atat de bun poate fi gasit chiar in afirmatia de mai inainte: unele titluri – anuntate pentru 2002 – au fost “reportate” in 2003… Mai bine pentru anul ce s-a-ncheiat, dar mai rau pentru anul care-a venit!
E unul din rarele cazuri in care sper sa ma insel.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar